Potrivit Little White Lies, debutul de lungmetraj al lui Stillz, cunoscut ca director al videoclipurilor lui Bad Bunny, este o odisee found footage plasată în comunas-urile de pe dealurile din Medellín, în 1987. Filmul urmărește un grup de tineri care încearcă să rupă cotidianul pentru a arăta ceea ce se află dedesubt, amestecând neliniște, tristețe și singurătate. Recenzia descrie o construcție care combină intensitatea lui The Blair Witch Project cu spiritul punk al lui Repo Man și o calitate hipnotică apropiată de Enter the Void a lui Gaspar Noé.
Acțiunea începe în Colpisos, unde băieții iau cu violență o cameră de la un reporter de știri care vorbea despre întâmplări misterioase în zonă. De acolo, traseul lor devine o succesiune de fapte de distrugere: fură un Mercedes-Benz și încearcă un jaf armat la o bijuterie. Jaful eșuează și grupul ajunge la ascunzătoare. Din acel punct, camera îi ghidează prin locuințele de pe versant și printr-o zi din viața locuitorilor, cu mărturii directe în cadru, înainte ca narațiunea să alunece spre straniu și oniric. Ceea ce pare inițial un tur curios al zonei, cu schimbări bruște de ton, coboară spre o întâlnire de coșmar.
Comunas-urile sunt prezentate ca un focar de practici culturale și fizice rebele. Pe acoperișuri cântă formații punk, copiii folosesc borduri aruncate la întâmplare ca greutăți, iar femei în vârstă cioplesc unelte din lemn cu săbii. O mamă își exprimă îngrijorarea pentru fiul ei rătăcit, în timp ce unul dintre băieți folosește camera furată pentru a observa figuri disperate care se apleacă de pe marginea clădirilor. Priveliștea luminilor metropolei de dedesubt este construită printr-o cameră care amintește de munca lui Bi Gan. În ciuda furiei, domină melancolia. Unul dintre băieți spune: „Am vrut să credem în ceva, dar ne-au bătut”.
Filmul îmbină cuvinte sumbre, alarmante și furioase cu sunete dure, zgomot alb, râsete și imnuri elegiace. Sound design-ul și coloana sonoră semnate de muzicianul experimental venezuelean Arca amplifică haosul violent și disconfortul, pe măsură ce o cameră dezumanizată alunecă prin lumini pâlpâitoare și umbrele drumurilor dărăpănate și ale labirintelor grafitate. Pentru finalul încărcat de horror, recenzia notează influențe vizibile din munca lui Philip Glass și John Carpenter.
În centrul debutului captivant al lui Stillz, băieții se revoltă împotriva morții luminii, căutând pace și stabilitate. Ei par să-și plângă deja viața la o vârstă fragedă, iar filmul traduce durerea și suferința printr-o amenințare de un alt fel, strâmbă. Într-un loc unde speranța este stinsă, Barrio Triste oferă un spațiu pentru ca spiritele lor să se odihnească și să fie amintite.
