Slant Magazine publică o recenzie pentru „Bad Lieutenant: Tokyo”, lungmetrajul din 2026 semnat de Miike Takashi și distribuit de Neon, cu o durată de 108 de minute. Potrivit publicației, filmul marchează o incursiune mai reținută a regizorului în franciza „Bad Lieutenant”, departe de explozia de grotesc asociată unor titluri precum „Ichi the Killer”.
În centrul narațiunii se află locotenentul Yabuki, interpretat de Oguri Shun. Personajul este introdus în plină dezintegrare morală: consumă droguri la volan înainte de a-și duce copiii la școală, trăiește din șantajarea unor personaje marginale pe care apoi le pariază și întreține relații cu două sex-workere. Fost informator al yakuza, Yabuki este cunoscut de principalul suspect al anchetei.
Ancheta îl aduce în fața lui Ishizuka, interpretat de Mamiya Shōtarō, un fost executor yakuza eliberat recent din închisoare care răzbună trădarea prin crime rituale. Victimele sunt mutilate și transformate în „chiftele” lăsate pe balcoane pentru corbi. Recenzia descrie reacția lui Yabuki la scenele macabre ca fiind detașată, în linie cu umorul bolnav specific lui Miike.
Povestea se complică prin introducerea unei a doua linii: agentul FBI Gwen Birgssen, interpretată de Lily James, care îl urmărește pe Megan, fiica unui politician american, interpretată de Liv Morgan. Personajul Megan generează propriul haos în Tokyo, iar traiectoriile celor două anchete ajung să se intersecteze. Recenzia notează că această suprapunere face filmul inutil de aglomerat.
Slant Magazine observă că, spre deosebire de versiunile lui Abel Ferrara și „Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans” a lui Werner Herzog, Miike renunță la ambițiile tematice mai înalte și rămâne într-un registru procedural. Idiosincraziile autorului sunt estompate, iar anumite secvențe, cum ar fi o luptă într-un club de noapte, amintesc mai degrabă de estetica unor acoliți occidentali ai regizorului, precum filmele din universul „John Wick”.
Sunt semnalate incursiuni onirice în a doua parte, apropiate de surrealismul neon al lui Nicolas Winding Refn, și o secvență finală de haos vehicular care arată că regizorul poate reveni la un registru manic. Performanța lui Oguri este considerată prea controlată pentru un personaj degenerat, în contrast cu interpretările lui Harvey Keitel și Nicolas Cage din filmele anterioare. Filmul se încheie pe o notă bleak, chiar dacă nu toate secvențele anterioare o justifică.
