Potrivit Cinemagia, „Atât de familiar” ajunge acum în cinematografele de artă din țară după un circuit festivalier restrâns. Documentarul este filmul de debut al cineastei româno-britanice Rachel Tăpârjan și a fost nominalizat pentru trei British Independent Film Awards. Producția urmărește două destine individuale marcate de istoria recentă a României.
Povestea pornește de la Decretul nr. 770 din 1 octombrie 1966, introdus de regimul comunist condus de Nicolae Ceaușescu, care interzicea aproape complet avorturile. Măsura a dus la creșterea numărului de copii abandonați și la supraaglomerarea orfelinatelor. Printre „decreței” se numără și regizoarea și Mihaela, crescute la aceeași casă de copii și adoptate ulterior de familii britanice.
După decenii de despărțire, cele două reiau legătura și pornesc împreună în România pentru a căuta răspunsuri despre origini. Ajutate de o traducătoare, reușesc să dea de urma unor rude. Întâlnirile sunt emoționante, însă confruntarea cu trecutul rămâne dificilă. Rachel află că părinții săi au murit și că singurii apropiați pe care îi poate găsi sunt fratele Alex și sora Ana. Dorința de a vedea cu cine seamănă o conduce spre descoperiri care depășesc aspectul fizic.
Cele două familii, deși au urmat căi diferite încă din copilărie, au cunoscut experiențe personale similare, marcate de exploatare și abuz. Trauma generațională le urmărește indiferent de țară. Rachel preia și rolul de naratoare și construiește un ritm antrenant, cu informații reținute pentru a crea un suspans gradual. În montaj apar fragmente de știri din presa vremii și fotografii de arhivă, care pun în paralel cele două universuri familiale. Umorul natural al celor filmați detensionează momentele grele.
Pentru că nu a avut o conversație onestă cu mama, regizoarea organizează un experiment psihodramatic: invită un grup de actrițe la casting și le cere să joace rolul figurii materne în timp ce răspund la întrebări. Demersul vindecă atât protagonista, cât și partenerele de dialog. Filmul începe și se termină cu speranță și păstrează realismul, punând în lumină cum adevărul poate obliga la reexaminarea identității și la renunțarea la fantezii. În final primează puterea de a depăși un trecut traumatic și de a construi un viitor personal și profesional.
