Pe 25 iunie 2026, Elon Musk a distribuit pe contul său de X, urmat de 240 de milioane de utilizatori, lungmetrajul Citizen Vigilante semnat de Uwe Boll. Filmul îl are în rol principal pe Armie Hammer, fost star hollywoodian căzut în dizgrație, în rolul unui fost ofițer militar care aplică justiție violentă unor bande de migranți într-un oraș european fără nume. Pelicula a fost primită cu critici aproape unanime, însă promovarea a fost citită ca o aliniere la un discurs etnonationalist, în contextul în care Musk a susținut în repetate rânduri figuri naționaliste de margine din Marea Britanie, printre care Tommy Robinson, potrivit Little White Lies.
Textul arată cum narațiunea dreptei britanice actuale construiește imaginea unei țări eșuate, un peisaj ploios și putred populat de barbieri turci și curieri Deliveroo, înlocuind mitul Albionului însorit cu așa-numitul „Yookay”. În New Statesman, Nicholas Harris definește Yookay-ul drept „garish images” care „form a sort of dystopic comic strip, a racialised and frequently racist scrapbook of 21st-century British life”. Fundalul estetic al acestei fantezii rasiste a fost pregătit în anii 2000, când ținta principală a vigilantei mediatice nu erau migranții, ci clasa muncitoare albă, descrisă prin stereotipurile de white thug, scally și chav.
Introducerea ASBO, Anti Social Behaviour Order, în 1998 a scris în lege o formă de vigilantism vecinal care a vizat în special tineri și minorități. Din acest climat a apărut așa-numita ASBOwave. Harry Brown de Daniel Barber, 2009, folosește Heygate Estate din sudul Londrei ca microcosm al eșecului societal, la fel cum Dirty Harry de Siegel, 1971, folosea San Francisco-ul. În timpul filmărilor, ansamblul era deja golit pentru regenerarea Elephant and Castle și devenea decor pentru producții precum Top Boy, Attack the Block și Harry Brown. Michael Caine joacă un fost marine retras care, după moartea unui prieten, recurge la vigilantism pentru că poliția este blocată birocratic. Al treilea act culminează cu o tentativă de restabilire a ordinii care degeneră în revoltă. Două ani mai târziu, revoltele din 2011 au materializat temerile mediatice, iar premierul David Cameron a vorbit despre „moral collapse” al unei „broken society” care cere austeritate.
Eden Lake de James Watkins, 2008, a devenit studiu de caz pentru Owen Jones în cartea Chavs: The Demonisation of the Working Class. Filmul prezintă uciderea unui cuplu de clasă mijlocie din Londra, Kelly Reilly și Michael Fassbender, de către un grup de copii descriși ca semi-ferali. Violența se leagă de crimele reale ale lui Garry Newlove, Rhys Jones și Sophie Lancaster, folosite pentru a justifica „class disgust”. După cum remarca deputatul laburist Stephen Pound: „I genuinely think that there are people out there in the middle classes … who physically fear the idea of this great, gold bling-dripping, lumpenproletariat who might one day kick their front door in and eat their au pair”. În paralel, o industrie de thrillere de mare intensitate, cu Guy Ritchie și Nick Love, a tratat violența masculină cu ton ludic. The Football Factory, 2004, urmărește firma lui Tommy Johnson interpretat de Danny Dyer. Cercetătorul Paul Elliott numește acest curent Gangster Light, un amestec de sensibilități New Lad și imagini decontextualizate ale trecutului criminal englez. Sinopsisul filmului vorbește despre „men looking for armies to join, wars to fight and places to belong” și despre o „forgotten culture of Anglo-Saxon males”.
Autorul contrastează această mitologie nativistă cu producții mai critice precum The Spongers de Roland Joffe și Destiny de David Edgar, ambele din 1978, care abordau sărăcia și violența fără a naturaliza stereotipurile. În ciuda ASBOwave, industria britanică a dat și filme precum Babylon de Franco Rosso, Rye Lane de Raine Allen-Miller și lucrările lui Steve McQueen. Scriitorul Paul Gilroy a descris țara ca convivială și multi-etnică, uneori inflamată spre furie post-imperială de actori rău intenționați.
