Anuparna Roy revine cu al doilea lungmetraj, Lovers in the Blue Night, după ce anul trecut a câștigat premiul pentru cel mai bun regizor la secțiunea Horizons de la Veneția pentru Songs of Forgotten Trees. Filmul, tot ambientat în Mumbai și realizat cu parte din echipa și distribuția precedentului proiect, și-a făcut premiera la Festivalul de Film de la Veneția în 2026 și este în căutare de distribuție în Statele Unite, potrivit IndieWire.
Povestea începe cu o furtună și inundații severe, cu un anunț care îndeamnă refugiații să se înregistreze la poliție pentru adăpost. Pe marginea fizică și socială a Indiei, Roy urmărește patru personaje fără nume în primele aproximativ treizeci de minute, toate deplasate la Mumbai din Bangladesh și alte regiuni ale țării. Mediul este prezentat ca un fel de iad birocratic în care afinitățile sunt erodate de castă, iar supraviețuirea depinde de utilitate.
Karim, interpretat de Pritam Pilaniam, este un bărbat gay închis în căsătorie cu Ameena, jucată de Neelima Sharma. Unirea vine după ce inundațiile le-au distrus satul. Cei doi împart același pat fără să fi făcut sex și fără intimitate reală. Ameena lucrează ca performer erotic telefonic într-un bar precar și primește scrisori de la un client obsedat, pe care îl confundă cu Omran, pimplul singuratic al localului, interpretat de Jatin Sarin. În paralel, Sukka, jucat de Bhushan Shimpi, este un mic hoț care trăiește cu o prietenă de castă superioară, în afara căsătoriei, și se confruntă cu risc, rușine și dorință reprimată.
Punctul de contact dintre Karim și Sukka, respectiv între Ameena și Omran, dă filmului impulsul narativ. Regizoarea și directorul de imagine Debjit Samanta, care revine în echipa sa, încadrează personajele în spații fizice restrânse — camere de plăcere precare, apartamente de dimensiuni reduse, dulăpioare, dormitoare cu plasă antitantari — contrastate cu locuințele bogate pe care Sukka și gașca sa le jefuiesc. Peisajele de coastă apar sporadic, ca memento al absenței sau al posibilităților. Paleta este dominată de nuanțe de albastru, susținută de decorurile lui Karan Gupta.
Mesajul politic devine mai explicit în secvențe precum participarea la un protest plătit pentru un politician care cumpără voturi sau în repetarea întrebării despre originea reală a personajelor. Filmul arată cum migranții aparțin orașului doar când sunt utili celor care își păstrează visele la distanță. Atmosfera de homofobie este constantă, iar un incident între Sukka și partenera sa duce la o confruntare fizică care ilustrează cum afecțiunea este înlocuită cu forța. Ecourile lui All We Imagine as Light, al lui Payal Kapadia, sunt vizibile, Ameena devenind inima narațiunii. Finalul rămâne ambiguu, fără o rezoluție clară, păstrând sentimentul de dislocare pe care Roy îl urmărește până la capăt.
