Debutul lui David Turpin, Ancestors, a fost prezentat la Toronto film festival și este în căutare de distribuție. Potrivit The Guardian, filmul este o dramă fantomatică despre criza Aids, plasată într-un Londra încețoșat din 1988, și încearcă să facă legătura cu bărbații care au trăit anii cei mai grei ai epidemiei.
Protagonistul este Beau, interpretat de Éanna Hardwicke, un bărbat gay care lucrează într-un caff deținut de Maurice, numit Auntie, jucat de Rupert Everett. Beau împarte un apartament cu cea mai bună prietenă Shell, interpretată de Jessica Reynolds. Cel mai recent protejat al lui Maurice este Tiny, în vârstă de 20 de ani, interpretat de Jack Wolfe. După ce îl vede în parc și află că nu are unde să stea, Beau îl ia la el. Relația dintre cei doi este de prietenie, fără tensiune sexuală, iar după ce Tiny dezvăluie că este pozitiv, obiectivul devine să îl țină în viață. Tiny dispare, iar filmul sare în timp și în alte locuri pe măsură ce Beau încearcă să îl găsească.
Turpin, născut în 1982, nu are experiență directă cu criza, dar poartă cicatricile transmise între generații. Regizorul vorbește despre film ca despre un séance. Pelicula construiește punți între trecut și viitor, între vii și morți, între bătrâni și tineri, și urmărește cum persoanele marginalizate își creează propriul spațiu. Narativul alternează între realitate, vis, coșmar, trecut, viitor și dincolo, trecând de la culoare la alb-negru.
Performanța lui Hardwicke este descrisă ca hipnotizantă, cu un angst combustibil îndreptat spre lumea care se dezintegrează și spre persoana pe care vrea să o salveze. Dialogurile sunt naturale și directe, iar autenticitatea actorului nu este pusă la îndoială. Filmul funcționează cel mai bine în scenele conversaționale ancorate. Există însă și momente mai puțin reușite, precum apariția lui Christina Hendricks în rolul unei actrițe din epoca de aur care prinde viață, considerată inconsecventă, și interludii muzicale la un bar gay local, cu excepția unui cover al piesei Song to the Siren de Tim Buckley, redat și la final.
Ultimul act se sprijină pe o revelație mai convențională, în dezacord cu tonul mai straniu și mai difuz pe care Turpin pare să îl urmărească. Impactul nu atinge nivelul așteptat, ideea rămânând mai conceptuală decât emoțională. Ultima scenă readuce însă vraja. În ansamblu, Ancestors se poate pierde în ceață, dar în momentele în care se limpezește rămâne tulburător.
