Potrivit Little White Lies, Stéphane Brizé revine după o scurtă incursiune în romantism la genul care i-a adus cele mai consistente recunoașteri, drama socială. A Good Little Soldier este al patrulea său film despre viața sub capitalismul târziu în Republica a Cincea și, în această primă prezentare, regizorul pare să nu arate semne de epuizare în zona sa de confort. Proiecția pune în centru o perspectivă feminină, prin Carla Moretti, interpretată de Alba Rohrwacher, directoare de resurse umane la gigantul francez de asigurări Amali. Vincent Lindon rămâne în distribuție, în rolul unui CEO direct, care supervizează prima misiune majoră a Carlei în noua funcție.
Misiunea constă în reîmprospătarea unui clip de recrutare destinat absolvenților de business school. Versiunea recentă, axată pe inițiative DEI precum acomodarea pentru dizabilități, nu îl convinge pe șef. În jurul mesei, angajații încearcă să țină pasul cu imperativele schimbătoare, iar secvența capătă un ton de parodie neagră a golului din spatele semnalizării virtuții corporatiste. Carla trebuie să conducă inițiativa de branding și, în același timp, să mențină cultura sănătoasă pe care Amali vrea să o vândă viitorilor angajați.
Presiunea o transformă într-o purtătoare de apă epuizată, prinsă în lupta de a-și ține capul deasupra apei. Camera observatoare a lui Brizé o urmărește în tranzit, cu dispozitivele în mână pentru a urmări volumul de muncă, inclusiv în momentul în care folosește laptopul într-un tren aglomerat. Obligațiile profesionale se scurg în spațiul domestic. Fiul adolescent Louis, co-parentat cu fostul soț, apare doar prin apeluri video, iar sub stres Carla începe să își gestioneze copilul ca pe un angajat sub-performant, ținându-l responsabil pentru neîndeplinirea unor KPI.
Filmul reflectă o cultură de birou guvernată de medierea ecranelor. Carla rămâne conectată la proiecte și colegi indiferent de geografie, dar cadrele o încadrează adesea singură, strigând într-un dispozitiv, sugerând o figură izolată care vorbește cu sine. Satiră mordantă la început, narațiunea alunecă spre absurd pe măsură ce cuvintele se deconectează de sens. Carla învață greu importanța semanticii când unul dintre atelierele sale de fericire scoate la suprafață un conflict departamental care îi consumă timpul.
În ciuda manevrelor pentru a ajuta oamenii și a menține performanța, eforturile nu o duc nicăieri. Carla merge în pas cu direcția, ratând semnul că noua economie a renunțat la virtute și mizează pe competitivitate. Ultima imagine o fixează cu privirea goală pe această schimbare, iar Brizé încheie cu un needle-drop crescendo, piesa A New Error de la Moderat, care deschide genericul de final.
