Sompot Chidgasornpongse semnează cu „9 Temples to Heaven” primul său lungmetraj de ficțiune, după ani în care a lucrat ca asistent de regie pentru Apichatpong Weerasethakul la „Tropical Malady” și „Memoria” și a regizat câteva documentare. Filmul, prezentat în premieră mondială la Festivalul de Film de la Cannes și ulterior la New York, este acum candidatura oficială a Thailandei pentru categoria celui mai bun film internațional la Oscarurile din 2027, relatează IndieWire.
Povestea urmărește o familie thailandeză extinsă de nouă persoane într-o călătorie de o zi la nouă temple budiste, un traseu legat de conceptul de merit-making, adică de acumularea de bună karmă prin fapte bune. În centrul pelerinajului se află bunica Saluay, interpretată de Amara Ramnarong, o matriarhă bolnavă care trebuie dusă la cele nouă lăcașuri pentru o viață mai lungă sau pentru o moarte binecuvântată, potrivit unei premoniții primite de Sakol, fiul ei, jucat de Surachai Ningsanond. Sakol, care încearcă să se apropie de superiorul său, insistă ca meritul să fie organizat în jurul cifrei nouă, considerată norocoasă în cultura thailandeză. Fiul lui Sakol, Tor, interpretat de Sompot Songkampol, contestă itinerariul, văzându-l ca pe un act de egoism al tatălui, iar bunica mărturisește la primul templu: „Ei vor mereu să mă scadă afară. Se tem că voi muri în casa lor și voi face dezordine.”
Tensiunea familială se construiește în principal în minivanul și în mașina care transportă grupul de la un templu la altul, unde regizorul explorează diferite așezări ale personajelor pentru a scoate la iveală diferențe generaționale și filosofice. În timpul deplasărilor se dezvăluie traumele fiecăruia. Adolescenta Prae, jucată de Nichmon Shintadapong, vrea să se transfere la un liceu mixt, departe de drama școlii de fete pe care o frecventează. Koon, interpretat de Poon Sirapob, care urmează să studieze în Germania, vorbește despre dorința de a înregistra vocea bunicii ca amintire și se întreabă de ce sunetul nu există în vise. La al doilea templu, un călugăr vorbește despre meditație ca vindecare a durerii, iar ulterior Koon recunoaște că o sesiune de meditație i-a provocat o bruscă dorință de a muri, interpretată de un călugăr ca o karmă rea din viețile anterioare și alungată cu recomandarea de a mânca brânză. Ulterior, Koon este diagnosticat cu depresie și evită meditația.
Chidgasornpongse, producător al cărui nume apare alături de Weerasethakul în credit, folosește arhitectura thailandeză pentru o abordare de tip slice-of-life, dar lasă loc și unei critici. Filmul sugerează că practicile de merit-making pot deveni o formă de acumulare capitalistă, arătând o încăpere din spate a unui templu transformată în depozit unde cutii de donații din plastic sunt sortate ca pentru revânzare, în timp ce un călugăr afirmă că ofertele mai mari aduc mai multe binecuvântări. Imaginea este filmată în mare parte în lumină naturală, cu cadre lungi și panoramări lente care evocă energia spirituală a templelor și, în același timp, o lume în degradare lentă.
Pe măsură ce bunica Saluay adoarme în van sau privește pe fereastră, filmul trece către un registru suprarealist, cu ceruri luminoase înghițite treptat de întuneric. Finalul, prefigurat de secvența de deschidere, plasează vii și morți împreună, bântuiți de ecourile propriilor voci. În ciuda ecourilor vizibile ale lui Weerasethakul, Chidgasornpongse construiește un film tulburător și atent ritmat, cu propria acuitate. „9 Temples to Heaven” caută în prezent distribuție în Statele Unite.
