No Film School a publicat un material în care sunt trecute în revistă coloanele sonore care au transformat filmele în fenomene culturale, potrivit publicației. Selecția pornește de la ideea că există partituri fără de care imaginile nu mai pot fi concepute și care au rezistat în timp prin asocierea imediată cu momentele pe care le însoțesc.
Primul exemplu invocat este „Star Wars” din 1977. Textul subliniază că eliminarea coloanei semnate de John Williams ar reduce drastic impactul filmului și că lansarea proiectului a schimbat radical modul în care funcționează industria după apariția sa. Pentru a menține o distribuție echilibrată a autorilor, materialul precizează că acesta este singurul exemplu de John Williams inclus în listă.
Bernard Herrmann este prezentat ca unul dintre compozitorii subestimați ai anilor 1960 și 1970. Colaborările sale cu Alfred Hitchcock la „Vertigo” și „North by Northwest”, precum și cu Martin Scorsese la „Taxi Driver”, sunt menționate, dar punctul central rămâne șirul de coarde stridente din „Psycho”. În producție, regizorul dorea scena crimei din duș fără muzică, iar Herrmann a compus partitura contrar indicației, aceasta fiind acceptată ulterior de Hitchcock după vizionarea versiunii.
Nino Rota, cunoscut pentru colaborările cu Federico Fellini și Luchino Visconti, apare prin lucrările de la Hollywood pentru primele două filme „The Godfather” din 1972 și 1974. Versatilitatea melodiei simple este evidențiată prin contrastul dintre „The Godfather Waltz”, asociat cu ciclul de violență și masculinitate toxică, și tema de dragoste, care deschide registrul romantic și lent al poveștii.
Ennio Morricone este asociat cu „The Good, the Bad and the Ugly” al lui Sergio Leone, ultimul episod al trilogiei „Man With No Name” cu Clint Eastwood. Partitura se distinge prin folosirea unor metode neconvenționale precum yodelul, împușcăturile și fluieratul ca puncte centrale, iar tema principală este individualizată pentru fiecare personaj în funcție de contribuția sa narativă.
Ultima referință este trilogia „The Lord of the Rings” a lui Peter Jackson, cu coloana semnată de Howard Shore. Materialul notează efectele vizuale de pionierat și amploarea producției și subliniază că muzica acoperă atât momentele grandioase, cât și cele intime. Autorul menționează experiența proiecțiilor live cu orchestră și consideră munca lui Shore generațională, prin greutatea și imposibilitatea de a fi replicate a cue-urilor care însoțesc acțiunea.
