Potrivit The Hollywood Reporter, documentarul hibrid „You Can See Everything”, semnat de Nathan Fielder și Lance Oppenheim, este citat drept o operă de referință în genul romanului gotic. Publicația scrie că filmul ar putea fi predat alături de clasice precum „Rebecca”, „Persona”, „Gaslight”, „Possession”, „Mulholland Drive” și „Phantom Thread”, deoarece își însușește convențiile formei și le actualizează.
Acțiunea se concentrează într-o casă de plajă înghesuită din San Diego, transformată prin cadraj strâns și prezența continuă a echipei de filmare într-o cameră psihologică. Elizabeth Holmes apare la începutul filmărilor, la câteva săptămâni de la încarcerarea efectivă, într-un rol de eroină gotică aparent vulnerabilă și posibil înșelătoare. Sunt arătați și copiii ei, născuți într-o poveste tragică, iar alături apare partenerul Billy Evans, înarmat, devotat și potențial periculos. Relația lor este descrisă ca o folie à deux tipică, în care pasiunile și iluziile se întăresc prin simbioză.
Fielder, consolidat în ultimii ani ca autor-trickster prin „The Curse” de la Showtime și „The Rehearsal” de la HBO, intră în film ca interpret și intrus, un confident suspicios. În distribuție apare târziu Amanda Seyfried, câștigătoare de Emmy și Globul de Aur pentru interpretarea lui Holmes în miniseria „The Dropout” de la Hulu din 2022. În timp ce Holmes își ispășește pedeapsa în închisoarea federală, actrița revine ca dublura ei literală în reconstituiri și conversații, mai întâi în casa din San Diego, apoi în noua locuință a lui Evans în Texas, ajungând chiar să interacționeze cu copiii cuplului.
Cei patru se întreabă direct și indirect despre motivații, în contextul unor suspiciuni fundamentale, justificări de sine și jocuri de putere rivalizante. Materialul are calitatea unei ședințe de spiritism, cu o imagine spectrală și o coloană sonoră inspirată de „Vertigo”. Un moment central îl reprezintă secvența în care Evans își transformă soția în hologramă. Destabilizarea nu rămâne doar între personaje, ci se extinde asupra participanților de pe ecran și, în final, asupra publicului.
Fielder și Oppenheim au orchestrat o fantezie fantastică și înfricoșătoare în care, cu cât privești mai atent și gândești mai mult, cu atât e mai probabil să știi mai puțin. Paradoxul titlului rămâne: se poate vedea totul, însă la final s-ar putea să nu se perceapă nimic.
