Pe 9 octombrie 1971, 20th-Fox a lansat în cinematografe lungmetrajul lui William Friedkin „The French Connection“. Thrillerul cu Gene Hackman a ajuns ulterior la opt nominalizări la cea de-a 44-a ediție a premiilor Academiei, câștigând cinci trofee pentru cel mai bun actor, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu adaptat, cel mai bun montaj și cel mai bun film. The Hollywood Reporter a republicat cronica originală, semnată de Craig Fisher și apărută inițial la 29 octombrie 1971, sub titlul „Fox’s ‘French Connection is a first-rate thriller“.
Potrivit The Hollywood Reporter, la momentul scrierii recenziei, filmul era deja în a treia săptămână de proiecție în New York și înregistra încasări puternice. Cronica îl descrie ca un thriller de primă mână despre ancheta și dărâmarea unei rețele de trafic de heroină, plasat în mare parte în New York, cu scenariul semnat de Ernest Tidyman după cartea lui Robin Moore. Regizorul William Friedkin este prezentat ca având control asupra materialului, iar textul subliniază tensiunea constantă pe care filmul o generează, spectatorul fiind atent la detalii.
Recenzia evidențiază montajul și secvența de urmărire în care Marcel Bozzuffi, prezentat ca noul personaj pe care publicul îl urăște, se află într-un tren suspendat cu pistolul la tâmpla conductorului, în timp ce Gene Hackman, în rolul detectivului, îl urmărește cu mașina de jos, printre pietoni și coloane. Producătorul Philip D’Antoni, care a produs și „Bullitt“, este menționat în legătură cu această secvență. Sunt notate și momente de umor vizual și dialog: Bozzuffi smulgând o bucată de pâine de la un bărbat împușcat, Fernando Rey, creierul rețelei, pescuit în golful din Marsilia în spatele casei sale, inflexiunea dată de Hackman cuvântului „cute“.
Fisher apreciază că Friedkin, după „The Birthday Party“, „The Boys in the Band“ și în mare parte backstage-ul lui „The Night They Raided Minsky’s“, a ieșit în exterior nu pentru un efect superficial, ci pentru a da textură poveștii. New York-ul este integrat acțiunii, în colaborare cu directorul de imagine Owen Roizman, cu exemple precum scena în care Bozzuffi și Rey iau masa în stil elegant în timp ce, afară, Hackman îi pândește mestecând o felie moale de pizza.
Coloana sonoră semnată de Don Ellis este folosită cu economie, iar distribuția este descrisă ca fiind uniform bună, cu Roy Scheider, Tony LoBianco și Harold Gary alături de Hackman. Personajul detectivului „Popeye“ Doyle este prezentat mai degrabă ca participant principal decât ca protagonist, ceea ce, potrivit cronicii, îi refuză lui Hackman un rol de star adevărat, deși prestația este considerată impresionantă. Sunt amintite rolurile anterioare ale actorului în „Bonnie and Clyde“, „Downhill Racer“ și „I Never Sang for My Father“, iar recenzia se încheie cu observația că i-ar fi nevoie de o parteneră de prim-plan.
