Potrivit ScreenRant, un material publicat pe 15 noiembrie 2026 de Tom Russell analizează modul în care romanele lui J.K. Rowling preiau elemente din universul lui J.R.R. Tolkien. Textul pleacă de la ideea că scrierea unei povești fantasy moderne fără influența lui The Lord of the Rings este dificilă și arată cum Wizarding World folosește mai multe ingrediente deja întâlnite în Middle-earth.
Unul dintre punctele invocate este confruntarea cu un păianjen uriaș mâncător de oameni. În The Lord of the Rings, Shelob transformă un pasaj ascuns într-un loc înfricoșător, mutând atenția de la războiul general la o luptă imediată cu o arahnidă antică. În „Harry Potter and the Chamber of Secrets”, Aragog oferă Hogwarts un echivalent, cu pădurea Interzisă în locul munților din Mordor. Aragog este prezentat ca fiind conversativ și cu o relație protectoare cu Hagrid, spre deosebire de Shelob, prădător solitar și rău, însă momentul în care descendenții săi se aruncă asupra lui Harry și Ron reproduce amenințarea „eroii sunt pe cale să fie mâncați de un păianjen uriaș”. Articolul notează și deturnarea temporară a atenției de la răufăcătorul central către supraviețuirea în fața arahnidelor.
Paralela dintre Dumbledore și Gandalf este dezvoltată prin autoritatea magică imensă combinată cu o manieră accesibilă, uneori jucăușă și indirectă. Ambii recunosc importanța unui tânăr aparent neînsemnat și îl poziționează împotriva unui dușman a cărui putere face victoria convențională improbabilă. Funcția narativă se suprapune și în absența mentorului: căderea lui Gandalf în Moria îl lasă pe Frodo fără protecție, iar moartea lui Dumbledore îl lasă pe Harry cu o misiune neterminată și întrebări incomode. Gandalf se întoarce, Dumbledore rămâne mort, dar efectul este același, antrenamentul fiind scos de pe erou.
Materialul mai semnalează trollele din „Harry Potter and the Philosopher’s Stone”, creaturi enorme cu inteligență limitată și ciomag, folosite pentru pericol fizic imediat și apoi pentru un efect aproape ridicol odată intervenită inteligența. Sunt apropiate de interpretarea Tolkien, chiar dacă Rowling renunță la vulnerabilitatea la soare și la capacitatea de vorbire a unor trolli. Este menționată și teiul agresiv: Whomping Willow de la Hogwarts este comparat cu Old Man Willow din „The Fellowship of the Ring”, care transformă Pădurea Veche într-un spațiu în care peisajul nu poate fi încrezut, amăgind hobbiții spre somn și încercând să-i prindă în trunchi. De asemenea, Nazgûl și Dementorii sunt prezentați ca forțe care fac din frică o armă, primul răspândind groază, al doilea drenând bucuria și provocând disperare, ambele atacând capacitatea eroului de a păstra speranța.
Este evocată și dinamica grupului: Ordinul Phoenix reunește vrăjitori cu personalități conflictuale uniți doar împotriva lui Voldemort și loiali față de Dumbledore, în timp ce Fellowship-ul reunește membri care în alte condiții nu s-ar înțelege. Articolul arată cum Rowling mută această schemă de la un grup de călători la o rețea de rezistență clandestină. Printre exemplele citate se numără și Peter Pettigrew, descris ca servitor fricos al lui Voldemort.













