Potrivit IndieWire, „The Devils” al lui Ken Russell începe cu un cartonaș care anunță că ceea ce urmează este bazat pe evenimente istorice reale: preotul Urbain Grandier, acuzat de posesia unor călugărițe ursuline din Loudun în anii 1630, este ars pe rug. Filmul din 1971 arată însă altfel decât majoritatea producțiilor despre Europa modernă timpurie și, prin designul vizual, reușește ceva ce puține filme de epocă obțin.
Scenografia a fost semnată de Derek Jarman, care, potrivit relatării din cartea lui Richard Crouse „Raising Hell: Ken Russell and the Unmaking of ‘The Devils’”, a ajuns la Pinewood Studios din Londra cu intenția de a construi un Turn cu T mare. Povestea cerea decoruri practice ample, pentru ca zidurile Loudunului să poată fi dărâmate și pentru ca confruntarea dintre Grandier (interpretat de Oliver Reed), sora Jeanne iubită (interpretată de Vanessa Redgrave), baronul (interpretat de Dudley Sutton) și agenții cardinalului Richelieu (interpretați de Christopher Logue) să apară la fel de titanică vizual cât este spiritual. Studioul îi punea la dispoziție mulaje de ziduri din secolul al XVII-lea concepute să pară în ruină. Jarman a observat că, în anii 1630, zidurile nu ar fi fost în ruină.
IndieWire subliniază că această remarcă face parte dintr-o critică mai largă la adresa lentilei victoriene prin care privim trecutul premodern, cu ziduri de piatră goale și culoarea palidă a țăranilor acoperiți de noroi. Exemplele menționate sunt „The Last Duel”, „A Knight’s Tale”, „The Tudors” sau „Wolf Hall”, iar pentru anul curent este citat „The Uprising”. În contrast, Jarman și Russell nu au urmărit efectul de distanțare și argumentul teleologic al progresului. Camerele de exorcism și interogare au plăci albe lucioase, Loudunul are un plan futurist cu contraste tari între negru și alb, iar birourile lui Grandier au o calitate bogată și stratificată care face distrugerea statuilor sale medievale târzii să pară o violare.
Într-un material din „Sight and Sound” din 1997, Jarman spunea că o frază din relatarea nonficțională a lui Aldous Huxley, „The Devils of Loudun”, i-a rămas întipărită: exorcizarea sorei Jeanne era echivalentă cu un viol într-o toaletă publică. Imaginea toaletei publice, impersonala, l-a determinat să aleagă plăcile albe pentru mănăstire. Scenograful a construit contraste vizuale clare între curtea ornamentată, dar nu înfumurată, a lui Ludovic al XIII-lea (interpretat de Graham Armitage), Loudunul alb, auster, dar potențial utopic, lumea de fantezie îmbibată în care locuiește sora Jeanne și modul în care Grandier și Madeline (interpretată de Gemma Jones) trec între spații.
Decorurile există în afara timpului și, în același timp, sunt într-un fel atemporale, plasând spectatorul într-o poziție în care nu poate rămâne exterior dorințelor tumultuoase și prădărilor barbare ale poveștii. Efectul este intenționat: materialele și texturile sunt prea apropiate de realitatea materială a experienței noastre actuale. Restaurarea 4K a filmului „The Devils” rulează acum în săli.
