Ridley Scott discută despre The Dog Stars în cadrul podcastului Filmmaker Toolkit, potrivit IndieWire. Regizorul descrie lungmetrajul ca pe o construcție hibridă, în care povestea unui mecanic interpretat de Jacob Elordi, aflat într-o lume decimată de un virus, alternează între dramă distopică, comedie de buddy cu Josh Brolin, secvențe de horror în cheie Kubrick și momente de acțiune. În esență, filmul rămâne însă o poveste de dragoste între Elordi și Margaret Qualley, construită cu reținere, fără consummare dincolo de un sărut.
Scott explică că respinge etichetele de sentimental sau melodramatic pe care i le propun în Hollywood. Pentru el, aceste cuvinte sunt negative. El preferă poveștile de dragoste subestimate, cum ar fi relația dintre Susan Sarandon și Michael Madsen din Thelma and Louise. În scena de rămas bun din hotel, sau în momentele în care Elordi și Qualley își lasă treptat garda jos, regizorul încearcă să mențină expresia emoțională cât mai restrânsă. Abordarea o atribuie liniei britanice, cu ideea că emoția trebuie câștigată. Apare și observația că muzica care intervine semnalează că ceva nu funcționează.
Diferența tehnică între Thelma and Louise și The Dog Stars este marcată de numărul de camere. Pe Thelma and Louise Scott filma cu o singură cameră, pe care o opera personal. Pentru noul film folosește de regulă între patru și șase camere pentru scenele de dialog, o practică începută după Thelma și devenită vizibilă după Black Hawk Down. Fundamentul vine din perioada BBC, unde lucra la dramă live cu șase camere și a învățat să pre-planifice geometria scenei cu actorii.
După anii de publicitate și filme precum Alien, Blade Runner și The Duellists, unde opera camera, Scott a trecut la regia de pe un pupitru cu monitoare. Imaginea ajunge direct în viewfinder și apoi pe ecrane, ceea ce îi permite să vorbească cu fiecare operator în parte. La Black Hawk Down a ajuns la 11 camere pentru secvențe de acțiune de amploare, reușind să obțină materialul într-o singură trecere, într-o dimineață, în loc de două zile de filmare.
Utilizarea mai multor camere nu urmărește doar economia de timp și bani. Pentru Scott este o modalitate de a oferi libertate totală actorilor, fără nevoia de a-și potrivi mișcările de la o luare la alta și fără epuizare prin repetări. El ajunge pe platou cu schițe detaliate, afirmând că filmează pe hârtie înainte de a ajunge acolo și că încheie planificarea până la un sfert de nouă dimineața. În același timp, rămâne flexibil și lasă decizia finală actorului, nu cameramanului.
Regizorul vorbește despre ritmul dintre cadre și despre raportul cu scenariul. Uneori știe când să rămână nemișcat, o paralelă pe care o face cu sunetul. În viziunea sa, tăcerea este cel mai puternic efect sonor, pentru că întrerupe atenția și concentrează publicul.
