Potrivit MUBI Notebook, în primii ani 2000 magazine precum Barneys și Hot Topic au vândut tricouri cu personaje Disney, printre care un desen de arhivă cu Tinker Bell privindu-și posteriorul în oglindă, descris de James B. Stewart în cartea DisneyWar. Inițiativa aparținea lui Andrew Mooney, executivul adus să revitalizeze divizia de produse pentru consumatori, și l-a înfuriat pe Roy E. Disney, nepotul lui Walt și vicepreședinte al consiliului de administrație, care l-a acuzat că o poziționează pe Tinker Bell ca pe o prostituată. Funcția lui Mooney a fost salvată de eforturile de împăcare ale președintelui și directorului de operațiuni de atunci, Bob Iger, iar o altă inițiativă a sa avea să aibă mai mult succes: linia Disney Princess.
Linia reunește jucării, păpuși, Funko POP!, îmbrăcăminte, accesorii și alte categorii sub un termen devenit ubicuu. Ea conectează eroinele din așa-numita „Renaștere Disney” a anilor 1980 și 1990 — Ariel, Belle, Jasmine — cu personaje din filmele secolului XXI, precum Rapunzel, Anna și Elsa, și înapoi spre prințesele desenate manual din clasicele Snow White, Cinderella și Aurora. De fapt, ultimele trei au fost singurele personaje de acest tip în cei 55 de ani de lungmetraje de animație ai studioului înainte de „The Little Mermaid”. Lansat în 1989, „The Little Mermaid” a fost primul film Disney cu protagonistă prințesă de la „Sleeping Beauty” din 1959 și a declanșat narațiunea unei revigorări artistice.
„Sleeping Beauty” încercase să recupereze magia lui „Cinderella” din 1950, care la rândul ei fusese o încercare disperată de a recăpăta succesul lui „Snow White and the Seven Dwarfs” din 1937, după un deceniu de război, conflicte de muncă și eșecuri financiare ale filmelor „Fantasia”, „Pinocchio” și „Bambi”. Trecutul nu e niciodată cu adevărat trecut la Disney, unde inovațiile au adesea un caracter economic. Studioul a controlat mereu „vault”-ul, stimulând cererea prin limitarea ofertei, iar după ce apariția streamingului a făcut impracticabile lansările limitate, declinul mersului la cinema a instalat o mentalitate de criză permanentă. Serviciul propriu Disney+ arată problema specifică: filmele sunt evenimente, dar și babysittere iubite, acum disponibile într-un mediu care nu se degradează fizic.
Răspunsul a fost revivificarea constantă a proprietății intelectuale prin remake-uri punct cu punct ale hiturilor animate, cu costume reale, fețe cunoscute și subintrigi de fan service. Ciclul a început din nou cu „Cinderella”. După succesul lui „Alice in Wonderland” reimaginat de Tim Burton în 2010 și al poveștii de origine „Maleficent” din 2014, în 2015 Disney a revenit la filmul al cărui castel servește drept logo, cu un nou „Cinderella” regizat de Kenneth Branagh. Protagonista, interpretată de Lily James, rămâne bunăvoitoare, dar e prezentată ca fiind neapologetică: îl întâlnește pe prinț, jucat de Richard Madden, călare, impresionându-l prin îndrăzneală. Multe trăsături ale acestui „Cinderella” au devenit constante ale remake-urilor, până inclusiv la „Moana” din 2026, lansat în cinematografe în iulie.
MUBI Notebook arată contrastul dintre animația clasică și remake-uri. În „Snow White and the Seven Dwarfs” din 1937 și „Cinderella” din 1950, interesul venea mai degrabă de la personajele comice — cei șapte pitici și șoarecii năzdrăvani — decât de la prințese, animate cu o atitudine largă pentru comunicare. Remake-urile inversează această logică, cu un hiperrealism prozaic. Remake-ul din 2025 al lui „Snow White” extinde biografia: prințesa e „corectă”, coace plăcinte pentru supuși, iar în cântece noi semnate de Benj Pasek și Justin Paul militează pentru rezistență împotriva regimului terifiant al Reginei Răe, în opoziție cu interesul amoros, acum un bandit șăgalnic în locul prințului.
