Regizorul Shinichiro Ueda, cunoscut pentru filmul cult zombie „One Cut of the Dead” și pentru abordarea autoreflexivă a actului de filmare, aduce în competiția Nippon Cinema Now a celei de-a 39-a ediții a „Tokyo International Film Festival” lungmetrajul „Earthlings in Love”. Potrivit Variety, care a stat de vorbă cu Ueda, noul film mută interesul său pentru modul în care filmarea ne influențează în spațiul unei microdrame filmate vertical, gândită inițial pentru rețelele sociale.
„Earthlings in Love” îl urmărește pe Shinpei, un regizor care descoperă că suferă de demență cu debut precoce. Hotărât să-și înregistreze amintirile, el pornește să termine un film început în adolescență cu prietenii. Proiectul a debutat ca o serie de 30 de episoade scurte publicate pe internet, fiecare de câteva minute. Răspunsul entuziast al publicului online a încurajat adaptarea la lungmetraj și lansarea în săli.
Ueda spune că filmarea verticală a fost decisă înainte de scenariu și că lucrarea nu a fost concepută inițial ca lungmetraj, ci ca idee pentru social media, deși regizorul recunoaște că natura sa se potrivește mai degrabă unui film de lungmetraj. Conceptul vine dintr-o vizită în orașul natal și din discuții cu foști colegi de școală, unde a observat diferențe în interpretarea aceluiași eveniment și pierderi de memorie. A vrut să construiască o poveste despre diferența dintre memorie și ceea ce a fost înregistrat. Formatul vertical, spune el, se potrivește bine proporțiilor umane și este bun pentru un singur personaj, în timp ce cadrele de grup aduc restricții. El folosește intenționat omisiunile de informație din cadru pentru a lăsa imaginația spectatorului să completeze, iar legătura cu tema demenței este dată de limitarea câmpului vizual asociată simptomelor.
Ueda este și montator al filmelor sale. Cele 30 de episoade aveau în total 76 de minute în versiunea pentru internet, iar remontarea pentru lungmetraj a ajuns la 111 minute. Pe rețelele sociale atenția trebuie menținută, altfel utilizatorul trece mai departe, în timp ce în sală spectatorul rămâne două ore, ceea ce permite un ritm mai întins, cu timp pentru actorie. Creșterea duratei a venit atât din reintroducerea unor cadre și replici omise în varianta scurtă, cât și din filmări suplimentare. Scenele de tip cliffhanger, menite să atragă spectatorul către episodul următor, au fost eliminate.
Comparat cu „One Cut of the Dead” sau „Special Actors”, singura diferență reală este cadrul vertical. Actorii, cu experiență în lungmetraj, nu au exagerat jocul, așa cum se întâmplă adesea în dramele scurte sau verticale. Din experiența cu microdramele, Ueda reține viteza reacției publicului și comentariile care apar imediat după publicare, față de planificarea de cel puțin 12 luni necesară unui film de cinema. Despre viitor, regizorul crede că ambele spații vor exista. Piața scurtmetrajelor verticale va crește, dar sălile vor rămâne, cel puțin în Japonia, singurul loc unde oamenii își închid telefoanele și stau împreună două ore în întuneric, un ritual asemănător cu cel al unei biserici, după cum îi atribuie unui prieten regizor mai în vârstă.
