Potrivit Variety, documentarul „Capturing Bigfoot”, regizat de Marq Evans, începe cu filmarea pe 16 mm care a devenit cel mai vizionat material de cinéma vérité din istorie după filmarea Zapruder. Imaginea tremurată, în pădurea de mesteacăni și lumină de toamnă, se stabilizează și arată, la aproximativ 100 de metri de cameră, o siluetă asemănătoare unei maimuțe care merge, se întoarce o clipă spre cameraman și își continuă drumul. Este secvența filmată de Roger Patterson în nordul Californiei pe 20 octombrie 1967, o înregistrare de 59 de secunde care a alimentat timp de decenii întrebarea dacă este reală sau o farsă.
Variety scrie că filmul urmărește cum s-a născut legenda Bigfoot, cum a prins rădăcini și cum a apărut acea filmare iconică. Evans construiește materialul ca o anchetă, cu curiozitatea unui investigator, și se concentrează mai întâi pe Patterson, numit „Zapruder-ul saga”, decedat în 1972. Portretul îl arată pe locuitorul excentric din Yakima, Washington, obsedat de umanoizi simieni de la sfârșitul anilor 1950, după ce citise în 1959 în revista True un articol intitulat „America’s Abominable Snowman”. Legenda avea rădăcini în mitul himalayan al Yeti-ului, devenit Sasquatch în Columbia Britanică.
Patterson își ducea fiul mic în expediții cu un VW în munții Californiei, cu doi cai vii înghesuiți în vehicul, jucându-se rolul de cowboy de rodeo cu pușcă și pălărie. Fiul său, Clint Patterson, acum în jurul vârstei de 60 de ani, este figura centrală a documentarului. El rămâne credincios filmării tatălui său și povestește că „când am ieșit din vaginul mamei mele, mi-au pus o pălărie de cowboy”. Filmul prezintă și experți care apără autenticitatea: profesorul de anatomie Jeff Meldrum de la Idaho State University, care vede grupuri musculare detaliate și susține că figura este feminină, și Bill Munns, make-up artist la Universal Studios din 1969, care spune că Hollywood-ul nu avea tehnologia pentru un astfel de costum.
Evans reconstituie apoi mecanismul prin care Patterson a transformat filmarea într-un fenomen. În 1966 acesta publicase cartea „Do Abominable Snowmen of America Really Exist”, ilustrată cu desene proprii, iar Clint își amintește că în șura încuiată a tatălui său găsise o grămadă de blănuri second-hand. Cu cele 59 de secunde, Patterson a făcut circuitul emisiunilor de televiziune, a proiectat filmul în săli pe turneu la 2 dolari biletul și a fost prezentat în reviste științifice. Banii, echivalentul a milioane de dolari astăzi, au ajuns în mare parte la cumnatul Al DeAtly, care și-a salvat compania de construcții și a ridicat un conac în Washington, în timp ce colaboratorul fidel Bob Gimlin nu a primit nimic.
Sub povestea publică se află o dramă familială cu lăcomie și lupte interne. Documentarul găsește o piesă de 16 mm pierdută din 1966, cu un an înainte de filmarea celebră, care arată un fel de repetiție și îl prezintă pe asociatul lui Patterson, Bob Hieronymus, cu un mers caracteristic. Potrivit Variety, „Capturing Bigfoot” arată că filmarea din 1967 a fost o farsă și că Patterson a fost un vânzător de iluzii care a creat o realitate ce a trăit propria viață, o ilustrare a dorinței de a crede care persistă și în epoca actuală.
