Potrivit The Guardian, filmul „By Design” al regizoarei americane Amanda Kramer pornește de la o premisă extrem de ciudată și potențial hilară, dar rezultatul nu este pe măsura ideii. Recenzia notează că lucrările lui Kramer, adesea cu nume mari în roluri mici, sunt un puzzle: unele funcționează, altele nu, iar noua peliculă se înscrie în seria experimentelor sale onirice cu derive lynchiane.
Publicația amintește două titluri anterioare ale regizoarei. A fost apreciată reveria ciudată despre un fals special TV din anii '80, „Give Me Pity!”, în timp ce fantezia camp din anii 1950, „Please Baby Please”, cu Andrea Riseborough, a fost mai puțin reușită. În „By Design”, Kramer construiește o dramă absurdă aproape insuportabilă, în care actorii rostesc replici ezitante, ca într-o transă hipnotică, paralizați de concepția greoaie a filmului.
Premisa centrală o are în centru pe Juliette Lewis într-un rol de femeie singură și deprimată care se transformă în scaun. Scena părea să anunțe un joc vizual cu efecte, o contopire între actriță și obiect. În realitate, corpul personajului este prezentat ca fiind lipsit de identitatea sau spiritul său animat, care migrează în scaun, în timp ce ea rămâne catatonică, întinsă pe pat. Scaunul în sine nu arată și nu se comportă diferit.
Mamoudou Athie joacă un muzician care primește scaunul respectiv de la iubita sa, ca o ofertă de vinovăție pentru că a plecat de lângă ea, și devine obsedat de obiect. Potențialul comic sau erotic al ideii transgresive este neglijat în film. Designerul scaunului, într-o apariție cameo jucăușă a lui Udo Kier, decedat între timp, declară că există ceva ciudat în el, fără să poată decide ce anume.
Recenzia descrie o peliculă care înaintează somnambulic spre un final nesatisfăcător, la fel ca tot ce a precedat. Sunt semnalate momente de interes în deriva visătoare, specifică stilului lui Kramer, dar în ansamblu experiența rămâne detașată de public. The Guardian încheie cu observația că Juliette Lewis merită un rol decent.
