Potrivit The Guardian, documentarul „Ghost Town” al regizoarei britanice Katharine Round urmărește o odisee nocturnă cu taxiul prin Kamaishi, un oraș de pe coasta de est a Japoniei lovit de tsunami în 2011. Camerele sunt montate în mașini, iar discuțiile dintre șoferi și pasageri revin, cu o undă de fundal de durere și absență, spre cataclismul cutremurului și al valului. În maniera asemănătoare cu „Drive My Car” al lui Ryūsuke Hamaguchi, în care deplasarea apropie oamenii, călătoriile nocturne deschid un spațiu pentru manifestarea subconștientului.
Unii șoferi spun că au luat la bord pasageri-fantomă care au dispărut apoi de pe bancheta din spate. Recenzia notează că tsunamiul ar fi rupt zidul dintre morți și vii, între vis și realitate. Un veteran de la stația de taxi povestește că a văzut spectre înghesuite într-o cabină telefonică în noaptea de după dezastru, de parcă ar fi încercat să sune pentru a ajunge acasă. Alt șofer relatează un vis cu un cal alb care se îneacă. Subconștientul funcționează și ca sistem de avertizare timpurie: într-un alt vis, un pasager este sfătuit să nu ia un drum care ulterior a fost submers.
Nu toți călătorii cred în supranatural sau își pun la îndoială capacitatea de a vedea reveniți. Totuși, recenzia sugerează că sufletele pierdute sunt prezente oricum, sub forma căprioarelor care răsfoiesc cimitirele de pe deal sau apar la marginea drumului. Un șofer devotat insistă: „They are messengers from God”. Kamaishi apare ca un fel de mausoleu viu, nu doar din cauza tsunamiului, ci și pentru că majoritatea șoferilor și pasagerilor prezentați sunt de o anumită vârstă și se plâng de lipsa tinerilor, în contextul Japoniei îmbătrânite.
Regizoarea este suspendată în acest purgatoriu până când câteva povești mai personale, scoase la iveală de jurnalista Shiori Itō, care oferă firul principal al segmentelor ca outsider în Kamaishi, aduc materialul mitic la un nivel mai fin. Un șofer își relatează tinerețea de huligan local, altul vorbește despre jocuri de noroc și dezmăț. Itō, prezentă în film, acționează ca liant între secvențe și permite accesul la mărturii intime.
Round construiește o plimbare nocturnă calmă care mângâie totul cu o notă metafizică. Foliile umane și greșelile personale sunt prezentate ca resturi care vor fi, într-o zi, luate de marele ocean al neființei. Documentarul rămâne o meditație despre pierdere, memorie și orașele în care absența devine un personaj.
