Potrivit The Guardian, recenzia lungmetrajului australian „Dead Howling” îl descrie ca pe un exercițiu post-apocaliptic morbid, în care fiecare clișeu uzual este folosit și, în același timp, eșuează. Filmul este prezentat ca fiind lipsit atât de mușcătură, cât și de lătrat, adică de tensiune și de personalitate.
În centrul poveștii se află un experiment de gândire numit în text „wombie”, adică ceea ce s-ar întâmpla dacă eroul vârcolac ar fi mușcat de un zombi. Ideea rămâne doar o glumă de platou, pentru că filmul nu ajunge niciodată acolo. Singurul moment remarcat în recenzie este o apariție scurtă a lui Temuera Morrison, cunoscut pentru rolurile din „Once Were Warriors” și din franciza Star Wars, în care interpretează Jango Fett. Personajul său îi lasă pe nepoata Megan, interpretată de Téa Heathcote-Marks, și pe nepotul Billy, interpretat de Riley Stiles, înainte de a fi copleșit de un grup de zombi.
Cei doi adolescenți dau de Carter, interpretat de Joel Jackson, descris ca un dublu al lui Armie Hammer. Acesta este un fost om de știință masiv, transformat într-un membru al unei echipe de curățenie a morților vii, încă blocat în tiparul apocalipsei standard: virus rampant, hordă de zombi mâncători de carne și vinovăție pentru că nu și-a salvat soția și copilul. Carter este și licantrop, datorită unui super-serum creat în încercarea de a contracara plaga. Poate să se metamorfozeze într-o secundă într-un câine rabid și pare să aibă un stoc infinit de tricouri negre noi după fiecare transformare. El devine protectorul celor doi tineri care încearcă să ajungă într-o zonă sigură despre care cred că există în limitele orașului Perth.
Un scurt interes apare din abordarea dură a lui Carter față de supraviețuire. El îi obligă pe Megan și Billy să își facă primele ucideri neprotejați, într-un gimnaziu părăsit. Recenzia spune că această încercare de realism este subminată de pariul absurd al vârcolacului, posibil legat de faptul că producția împărtășește un producător cu horrorul britanic „Dog Soldiers”.
În rest, „Dead Howling” este încărcat cu discuții de tip pity-party și cade în toate capcanele genului: călătoria emoțională închisă, eutanasia agonizantă a colegilor pe cale de a deveni zombi și un mesaj final de speranță care pare mai deprimant decât prăbușirea completă a civilizației. Se afirmă că zombii evoluează, dar observația servește mai degrabă ca o ilustrare a nevoii urgente a genului moribund de a se reinventa.
