Potrivit Revistei Echinox, Anuța Bugnariu publică un text despre scurtmetrajul „Out of body”, regizat de Miles Dixon, care urmărește parcursul lui Cameron după moartea mamei. Protagonistul pornește alături de Ryan, un companion mult mai în vârstă, printr-un itinerar în New England, în încercarea de a găsi un loc unde durerea să dispară. Analiza notează că personajul este urmărit constant de pierdere și că privirile de compasiune ale celor din jur îi adâncesc rana.
Filmul structurează povestea în jurul cuvântului „tomorrow”. În primele cadre, Michelle insistă că mai sunt lucruri de făcut înainte de „mâine”, iar Cameron reacționează fizic la acest termen, până când descoperă inelul pierdut al mamei. Detaliul anunță că „mâine” este înmormântarea. De la acest punct, deplasarea lui Cameron și Ryan devine o succesiune de spații care funcționează ca ecouri ale unor momente petrecute cu mama.
Locurile traversate — lacul, proba de haine, terenul de fotbal, târgul — sunt descrise ca locuri tipice de întâlnire părinte-copil. Interpretarea propusă este că Cameron încearcă să recreeze amintirile cu mama, transformându-l pe Ryan într-o figură parentală. Ryan nu îndeplinește acest rol, fiind un tânăr adult al cărui singur prieten este un adolescent, iar planurile lor se destramă. Personajul nu își găsește mama nici în locurile familiare, nici în prieten.
Scena în care Cameron încearcă să deschidă ușa mașinii și nu găsește forța de a o face, urmată de panică, ilustrează paralizia provocată de doliu. Performanța lui Jaden Martell este citată pentru senzația de blocaj până când Ryan spune „Worry about tomorrow tomorrow”. Textul menționează și scena cu pumnii, unde cei doi se lovesc, ca moment de trezire și conștientizare că trupul este încă viu. Relația cu femeile din poveste — Michelle, Grace și o fată fără nume la telefon — este marcată de închidere și, la momente, agresivitate. Când Grace vorbește cu Cameron și Ryan, personajul își pierde masca de „cool guy” la rostirea cuvântului „mom”.
Scurtmetrajul este construit pe o atmosferă de tristețe, melancolie și regret. Cinematografia se concentrează pe detalii — unghii, păr, mâini — sugerând perspectiva celui care suferă și nu poate cuprinde imaginea de ansamblu. Fața lui Cameron apare rar, iar muzica este descrisă ca stranie și anxioasă, contribuind la empatia față de starea eroului.
