Potrivit The Film Stage, recenzia filmului „Being Heumann” a fost publicată inițial în cadrul acoperirii TIFF 2026. Producția regizată de Sian Heder ajunge în cinematografe pe 6 noiembrie și pe Apple TV+ pe 13 noiembrie. Filmul a fost proiectat la BFI London Film Festival 2026.
Regizoarea vine după „CODA”, câștigător al Oscarului, un lungmetraj descris în recenzie ca un crowd-pleaser larg, de tipul pe care Miramax l-ar fi lansat cu succes la premii acum două decenii. Textul notează că acea peliculă nu rezistă la o analiză a autenticității în reprezentarea comunității surde. Pentru continuarea cu o poveste despre activismul pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, recensorul avea rezerve, însă „Being Heumann” reușește să echilibreze instinctele de film pentru public cu o perspectivă integrată asupra luptelor cotidiene ale personajelor, fără să lase spectatorul în afara acțiunii.
Filmul este adaptat după autobiografia activistei Judith Heumann și nu livrează exact ceea ce sugerează marketingul cu sintagma „based on a true revolution”. Narativul este structurat în jurul sit-in-ului de 28 de zile organizat de Heumann la sediul Departamentului de Sănătate din San Francisco în 1977, pentru ca Secțiunea 504 din Legea de reabilitare din 1973 să fie semnată. Dispoziția era prima protecție federală de drepturi civile pentru persoanele cu dizabilități, dar rămăsese neaplicată ani de zile din cauza costurilor estimate pentru accesibilizarea clădirilor federale. În rolul lui Heumann apare Ruth Madeley, iar secretarul de sănătate Joseph A. Califano este interpretat de Mark Ruffalo.
Recenzia subliniază că Heder nu urmărește un final triumfalist. Personajul nu sărbătorește victoria și filmul cere același lucru publicului, conștient că fiecare etapă legală nu elimină inegalitățile. Portretul lui Heumann este construit ca pe cineva dificil chiar și pentru colegii activiști, care îi cereau să își ignore propriile nevoi medicale pentru protest. O atenție aparte este acordată intersecționalității în mișcarea pentru drepturile persoanelor cu dizabilități și dezbaterilor despre nevoile diferite și uneori opuse. Secvențele de discuții dintre protestatari sunt comparate cu întâlnirile administrative tensionate din „BPM” de Robin Campillo, iar Califano este tratat nu ca un villain caricatural, ci ca un birocrat preocupat de securitatea locului de muncă.
Sunt semnalate și limite. Dylan O’Brien, în rolul reporterului Evan White, trece de la o atitudine rezervată la sprijin activ fără o dezvoltare clară pe ecran. Tonul rămâne lustruit și hollywoodian, iar filmul este descris ca un crowd-pleaser care ar putea apărea pe lista de sfârșit de an a lui Barack Obama. În ciuda acestor aspecte, „Being Heumann” este prezentat ca o victorie administrativă mică și obținută cu greu, mai degrabă decât ca o înfrângere naivă a sistemului.
