Potrivit IndieWire, documentarul „Okinawa Saudade”, regizat și filmat de Yoju Matsubayashi, a avut premiera la Tokyo International Film Festival în 2026 și este în prezent în căutare de distribuție în Statele Unite. Regizorul, care abordase anterior subiectul în 2020 cu „Okinawa / Santos”, un film despre deportarea și internarea imigranților japonezi în Brazilia în anii 1940, își restrânge acum atenția asupra familiilor de generația a treia.
Filmul deschide cu istoria navei Kasato Maru, care în 1908 a transportat 325 de okinaweni în Brazilia, fiind prima navă de imigranți japonezi către această destinație. Un secol mai târziu, estimările vorbesc despre circa 200.000 de brazilieni de origine okinawenă. Matsubayashi alege o intrare emoțională și directă în această istorie complicată, concentrându-se pe două personaje cu legături afective față de insula de origine.
Una dintre ele este adolescenta Yumi, care practică Ryukyu Buyo, un dans tradițional japonez, iar celălalt este Everton, care practică Eisa, un dans popular okinawan cu tobe. Un motiv vizual recurent, valuri filmate de sus, punctează segmentele și însoțește reflecțiile asupra deplasărilor familiale. „Saudade”, cuvânt portughez pentru dorul dulce-amar, apare în detalii precum dragon-fruitul crescut de bunicul unui subiect din semințe aduse din Okinawa și în reacțiile la fotografii vechi, nevăzute de mult.
Urmărind entuziasmul pentru artele tradiționale, filmul orbitează istoria deplasării prin povești personale acumulate. Unele familii au părăsit Okinawa pentru a evita recrutarea militară sau foametea, altele au fost divizate de confiscările de terenuri efectuate de armata americană după război. Yumi și Everton călătoresc în Okinawa prin programe de schimb și stagii, descoperind detalii despre propriile familii și, în unele cazuri, inversând procesul de învățare, cum ar fi reîntâlnirea lui Everton cu o familie îndepărtată sau uimirea unei rude okinawene de dialectul păstrat în Brazilia.
Matsubayashi privilegiază istoriile personale în locul panoramei generale, folosind interviuri ocazionale, adesea spontane, și inserții rare de material de arhivă. Everton explică, potrivit relatării, că practică Eisa pentru că „suntem brazilieni, dar nu arătăm ca brazilieni, așa că suntem mereu în căutarea apartenenței”. Amândoi învață nuanțe ale practicilor de acasă și din Okinawa, cu profesori care refuză o abordare rigidă despre autenticitate. Prin o cameră nepretențioasă, documentarul arată cum arta performativă poate menține conexiuni peste timp și distanță.
