Potrivit The Guardian, recenzia filmului „7 Miles Out” descrie un autoportret al regizoarei Carol Morley despre propria tinerețe, construit ca un studiu bogat, tandru și, în același timp, amuzant și trist despre haosul vârstei tinere. Pelicula este prezentată ca un triptic al copilăriei, al adolescenței și al tinereții, cu accente care amintesc de Terence Davies, și se concentrează pe încercarea de a inventa și reinventa propria identitate adolescentă în timp ce reperele considerate stabile se prăbușesc.
Filmul este adaptat după romanul autobiografic al lui Morley cu același titlu și urmărește povestea lui Ann, situată în Stockport. În rolul adult al personajului apare Lucy Halliday, iar în copilărie Amelie Hughes. Tânăra Ann își imaginează că realizează un program radio cu reportofonul de casetă și îl idealizează pe fratele mai mare Scott, interpretat de Kasper Hilton-Hille, modelat după fratele regizoarei, Paul. Scott este deja conectat la scena post-punk și new wave care se dezvoltă.
Familia este completată de mama Bryn, jucată de Gemma Whelan, o femeie capabilă și bună-natură, dar care ulterior este afectată de furie și de o depresie mercurială, și de tatăl Ronald, interpretat de Aidan Gillen. Ronald primește un post prestigios în Manchester, la șapte mile distanță, și un automobil nou, dar emană un disconfort agresiv, aproape radioactiv. În scena în care stă în fotoliu, fumând, încă în costum cu cravata desfăcută, acesta acceptă un interviu spontan cerut de Ann despre viitorul profesional.
Traiectoria lui Ann este marcată de bullying și de excluderea de la școală, un mediu descris ca brutal și indiferent, apoi de o perioadă într-un internat pe care mama îl detestă. Încercarea de a scăpa de durere o duce spre muzică: împreună cu cea mai bună prietenă Hel, interpretată de Leila Entwistle, încearcă să formeze o trupă după modelul eroilor săi, Joy Division, și tânjește după scena muzicală din Manchester pentru a-și cauteriza suferința legată de ceea ce i s-a întâmplat tatălui și pentru a-și ascunde propria neputință de a vorbi.
Scrie The Guardian că în film apar trei personaje care își iau viața, dintre care singurul fără o acoperire plină de rușine este Ian Curtis, solistul Joy Division. Prin această referință, pelicula pune în discuție povestea nespusă de tristețe care se ascunde în spatele flăcării furioase a punk-ului și new wave-ului. Ann se apropie tot mai mult de scena muzicală și de confruntarea cu propria durere, pentru ca apoi să se îndepărteze misterios de ea, fără a fi clar dacă a rezolvat ceva sau doar a îngropat experiența.
Un episod cheie este întâlnirea cu un promotor muzical din Londra, într-un cameo cu Claire Grogan, de care Ann nu se poate împăca din cauza unei afirmații despre Curtis. Recenzia subliniază că filmul rămâne o plăcere inteligentă și emoționantă, care urmărește cum personajele navighează între afecțiune, umor și pierdere.
