Potrivit The Guardian, versiunea restaurată și relansată în forma completă a filmului „The Devils”, producția lui Ken Russell din 1971, revine în atenție după ani de cenzură. Producția, inițial interzisă pentru obscenitate, este prezentată în recenzie ca o arie frenetică de confruntare și isterie, cu Oliver Reed și Vanessa Redgrave în interpretări care marchează carierele lor.
Filmul este construit pe un caz real de isterie de masă dirijată politic și adaptează două surse literare: „The Devils of Loudun” de Aldous Huxley și piesa de teatru „The Devils” de John Whiting. Regizorul folosește imaginea obscenității nu în sensul nudității sau al reprezentărilor sexualizate, ci ca o pictură sulfuroasă a violenței autorității. Russell arată ce ar putea însemna în realitate pedeapsa prin ardere pe rug și transformă șocul într-un atac direct asupra bunului gust.
Oliver Reed apare în rolul preotului Urbain Grandier, un cleric senzual și carismatic al secolului al XVII-lea acuzat de vrăjitorie, un personaj cu aer de lider municipal al orașului Loudun, care promovează independența locală împotriva cardinalului Richelieu, interpretat de Christopher Logue. Regele Ludovic al XIII-lea este jucat de Graham Armitage, iar deschiderea filmului include un bal mascat de curte cu muzică semnată de Peter Maxwell Davies, care conferă peliculei un fervor disonant. Abația Ursuline este condusă de sora Jeanne des Anges, interpretată de Vanessa Redgrave cu o certitudine radioactivă, o femeie frustrată sexual și marcată de o deformare spinală, îndrăgostită de Grandier și umilită de refuzul acestuia.
Persecuția este condusă de baronul de Laubardemont, jucat de Dudley Sutton, și de canonicul Jean Mignon, interpretat de Murray Melvin, un ascet subțire care devine Iuda contrit al poveștii. Recenzia subliniază misoginia cu care a fost mediatizată deformarea sfintei de-a lungul secolelor și o plasează într-o tradiție a monstruozității. Filmul este citit și ca o reflecție despre fascism, alături de alte șocuri psiho-sexuale ale epocii precum „The Damned” al lui Visconti din 1969, „The Night Porter” al lui Cavani din 1974 sau „Salò” al lui Pasolini din 1975, unde decadența devine pretext pentru panică morală și represiune. Posesiunile nu sunt reale, remarcă The Guardian, spre deosebire de abordarea autentică oferită doi ani mai târziu de „The Exorcist” al lui Friedkin.
Decorurile anacronice semnate de tânărul Derek Jarman construiesc o mănăstire cu faianță albă și plafoane joase care obligă la aplecare, asemănătoare unei închisori victoriene, și o bibliotecă gigantică care amintește de un penitenciar. Zidurile de cărămidă ale orașului evocă ansamblul locativ din „Clockwork Orange”, lansat în același an, iar scena torturii lui Grandier este apropiată de același film. Când diavolii pleacă și febra scade, rămâne un peisaj pârjolit și pustiu, asemenea unei zone după ciumă, o încheiere pe care recenzia o descrie ca un final înfiorător al arii de pesimism a lui Ken Russell.
