Potrivit Variety, „Fuxi: Four Tales of Feasting” debutează în competiție la Tokyo și marchează al doilea lungmetraj al artistului și regizorului chinez Qiu Jiongjiong. După „A New Old Play”, premiat la Locarno în 2021, filmul este mai puțin hrănitor din punct de vedere intelectual, dar bogat în plăceri culinare și cinematografice. Qiu revine pe platou, de data aceasta și ca scenograf, cu decoruri pictate și efecte teatrale practice.
Regizor, scenarist și montator, Qiu construiește un film în format de antologie în care distribuția condusă de Lee Kang-sheng joacă roluri multiple în capitole care rimează în jurul mâncării. Titlul, explicat de un cartuș de început, înseamnă „o delicatesă gustoasă sau actul de a o mânca”. Pelicula explorează ritualul și comunitatea prin alimente specifice Sichuanului și, în unele momente, prin instrucțiuni destul de detaliate de preparare.
Primul segment, „The Ancestors’ Fuxi”, îl plasează pe un trib preistoric ai cărui membri sunt recognoscibili ca umani, cu excepția cozilor. O femeie care se apropie de sfârșitul vieții își taie propria coadă și o pregătește ca supă pentru descendenți, în cadrul riturilor funerare. Personajul, interpretat de Lee cu o perucă argintie care pare făcută din sfoară, reapare ca o altă bătrână în „The King’s Fuxi”. Acțiunea sare cu cel puțin un mileniu înainte: nu mai există cozi, apare agricultura și creșterea animalelor. Câinii sălbatici din primul episod, jucați de actori în măști și combinezoane negre, devin animale de companie, iar unul, cu vocea lui Qiu, narrează povestea. Regele, bazat pe Duyu, figură din legenda Sichuanului, a abdicat pentru a trăi ca pasăre și revine o dată pe an să guste tributul.
Cel mai substanțial capitol este „The Litterateur’s Fuxi”. Patru spirite, între care Xue Xuchun, care jucase un ghid similar în „A New Old Play”, se adună într-un 1997 reprezentat prin decupaje de zgârie-nori retroiluminate prin ferestre cu geluri de iluminat. Banchetul declanșează amintiri din viața poetului disident din dinastia Song, Su Dongpo, interpretat de Lee Hong-chi. Planurile de sus ale slăninii care se rumenește sau ale peștelui care fierbe în ardei ies în evidență prin naturalețe, iar folosirea de resturi precum coloana unui miel face un comentariu dur despre durerile exilului. Aici se întrevede agenda politică a filmului, legată de responsabilitățile artistului.
„Sworn Brothers’ Fuxi” este plasat la începutul secolului XX. Un băiat, Zhou Jiarui, unul dintre strănepoții din „The Ancestors’ Fuxi”, fuge de la muncă în bucătărie și, urmărit de ofițerii dinastiei Qing pe moarte, ajunge alături de trei dintre spiritele din capitolul anterior. Aceștia îl învață să facă terci de orez și despre virtuțile pe care le cere: răbdare la preparare, camaraderie la împărțire. Filosofia generală, rezumată în secvențele finale, este stoică și puțin profundă: „We eat, we shit, and that’s it, as of old”. Povestea are un cadru cu Solul, interpretat de Wen Ke, și Luna, interpretată de Xiao Luxi, care privesc de sus pe muritorii care petrec, apărând și în secvențe interstițiale colorate ca un film mut, în sepia sau albastru-otel, unde o echipă de film pregătește secvențele lui Fuxi.
Filmul se construiește pe platouri cu artificialitatea accentuată a unui backlot hollywoodian. Mâna lui Qiu este atât de sumptuoasă și elaborată încât termenul de ingeniozitate nu o acoperă. Într-o epocă în care efectele digitale și, tot mai mult, imaginile generate de inteligență artificială sunt folosite ca soluții rapide pentru producții la toate bugetele, fiecare detaliu tactil lucrat cu grijă din „Fuxi: Four Tales of Feasting” apare ca un bun de lux.
