Potrivit Variety, Peter Chan Ho-sun a cercetat pentru lungmetrajul The Road Not Taken, în premieră la Toronto Film Festival, într-o unitate de îngrijire Alzheimer din Chengdu pe care o descrie drept una dintre cele mai bune în gestionarea pacienților fără agravare rapidă a bolii. Din vizită a reținut opt cuvinte, shun shi er wei, shi ke er zhi, pe care le traduce prin go with the flow, know when to stop. Centrul le oferea familiilor ca îndrumare: să nu corecteze pacientul, să nu discute, să urmeze realitatea în care acesta se află, dar să recunoască momentul în care trebuie să lași. Chan spune că a aplicat aceeași regulă și în calitate de regizor. Filmul îl are în rol principal pe Zhou Xun în rolul unei prezentatoare de televiziune care se confruntă cu Alzheimer de debut timpuriu.
Proiectul nu i-a aparținut inițial. A ajuns la Chan sub forma unui scenariu finalizat, în dezvoltare încă din perioada pandemiei de COVID-19, înainte de She's Got No Name. După ce l-a citit, regizorul a intenționat să rămână doar producător, lăsând regia altcuiva. Mai mulți cineasti au trecut prin proiect în anii următori. După încheierea lui She's Got No Name, producătorii și distribuția deja aleasă s-au întors la el. Chan a rescris scenariul de la zero, păstrând o singură replică din versiunea inițială, lucrând cu un asistent pentru că chineza scrisă îi rămâne în urma celei vorbite, școala formală de limba chineză oprindu-se în clasa a șasea.
Rescrierea a fost locul în care a apărut și a doua parte a motto-ului, știind ce să nu facă. Chan a vrut să evite transformarea materialului într-un film problemă despre o boală și a ales să exploreze relația familială în dezintegrare și modul în care un eveniment tragic poate vindeca familia. Boala nu apare printr-un eveniment medical dramatic, ci printr-o scăpare banală: Jia Jia, interpretată de Zhou, uită termenul AI în timpul unei discuții live și spune artificial talent. Decizia reflectă intenția de a rămâne în perspectiva pacientului, nu în cea a familiei sau a îngrijitorilor. Dispozitivul de perspectivă traversează filmul, începând cu un robinet care picură și se transformă în mintea personajului într-un parcaj inundat.
Cea mai dificilă decizie a fost finalul. Inițial, Chan a dus ideea de go with the flow până la limită, filmând o scenă în care patru actori necunoscuți înlocuiau în tăcere cei patru protagoniști, pentru a vizualiza cum percepe Jia Jia familia ca pe niște străini. Secvența nu a rezistat în montaj. Regizorul a revenit pe platou și a refilmat încheierea, cu Jia Jia recitând replici dintr-o emisiune de acum un deceniu în timp ce se adresează familiei reale ca și cum nu ar fi cunoscut-o, păstrând ideea prin joc actoricesc, nu prin schimbarea distribuției.
Aceeași logică a ghidat distribuția. Zhou revine cu Chan după 21 de ani de la musicalul Perhaps Love din 2005. Regizorul nu era sigur că actrița, de obicei distribuită în roluri mai calde și inocente, poate duce un personaj irascibil, sub presiune financiară și distant cu fiica înainte de diagnostic. A lăsat-o să găsească tonul singură. Pe platou s-au înregistrat în medie două cadre pe plan. Personajul a fost rescris de la influencer online, considerat prea local, la prezentatoare TV, o alegere prin care Chan spune că s-a identificat cu personajul. Tatăl a fost distribuit cu Tian Zhuangzhuang, regizor al generației a cincea cu câteva credite actoricești, în locul unui tipar convențional de patriarh sever. Filmările s-au încheiat în 32 de zile dintr-un program de 40, fără zile libere, cu un buget estimat la o cincime până la o șesime din cel al filmului anterior.
Motto-ul a influențat și strategia de lansare. Fără o campanie majoră de festivaluri dincolo de Toronto, Chan a insistat pentru premiera mondială acolo, înainte de lansarea în China, temându-se de reacțiile rapide ale rețelelor sociale. În proiecții private din mai multe țări, răspunsul a fost constant: o parte importantă a publicului are o legătură personală cu Alzheimerul, fie prin familie, fie prin teamă proprie.
