Susține
critica16 noiembrie 20262 min citire

Pas sur la bouche – Lumea e o scenă

Xavier Montoriol scrie în Films in Frame despre comedia lui Alain Resnais din 2003, adaptare a operetei din 1925

Foto: Films in Frame

În cronica publicată de Films in Frame, Xavier Montoriol scrie despre „Pas sur la bouche”, lungmetrajul din 2003 regizat de Alain Resnais, potrivit Films in Frame. Autorul plasează filmul în continuarea unei cariere care începe în anii ’50, alături de „Nuit et Brouillard” (1956), „Hiroshima mon amour” (1959) și „L'année dernière à Marienbad” (1961), și care se prelungește până la moartea regizorului în 2014, cu cinci filme semnate în secolul XXI. Pelicula este prezentată în genericul de început ca „un film cu sunet, dialog și cântec” și reprezintă o adaptare a operetei omonime din 1925 scrisă de André Barde și Maurice Yvain.

Montoriol descrie intriga ca pe o comedie de încurcături construită în jurul cuplului căsătorit Gilberte și Georges Valandray. Situația se complică cu vizita fostului soț al lui Gilberte, omul de afaceri american Eric Thomson, venit să încheie un parteneriat cu Georges fără să știe de căsătoria anterioară. Filmul urmează structura operetei în trei acte de durată egală. Primele două se petrec în casa familiei Valandray, unde personajele par să dispară de fiecare dată când se îndreaptă spre ușă, iar conacul devine o scenă de teatru ale cărei limite coincid cu limitele lumii. În ultimul act acțiunea se mută într-un apartament de burlac de pe Quai Malaquais, unde toate personajele se întâlnesc accidental, punct culminant al farsei de erori.

Criticul apropie construcția de comediile muzicale pre-cod ale lui Lubitsch cu Maurice Chevalier, „The Love Parade” (1929), „The Smiling Lieutenant” (1931), „One Hour with You” (1932) și „The Merry Widow” (1934), prin procedee teatrale precum adresarea directă către cameră și explorarea dorințelor sub aparența bunelor maniere burgheze. Teatralitatea este accentuată de colaboratorii constanți ai lui Resnais, Sabine Azéma și Pierre Arditi, iar spațiul grădinii, scăldată în lumina lunii, devine locul unde adevărul poate ieși la iveală dacă este jucat. Montoriol notează și ecoul filmului-operă „Os Canibais” (1988) al lui Manoel de Oliveira în modul în care personajele intră și ies din cadru.

Pentru autor, filmul este în egală măsură despre gură, care minte, promite, cântă și sărută, și despre limba franceză, purtată de versurile lui Barde și melodiile lui Yvain, cu jocuri de cuvinte și efecte ritmice. Resnais este citat de Montoriol cu impresia avută în timpul filmării: „În timp ce filmam, aveam impresia că sunt niște fantome care bântuie acel conac din Neuilly și repetă neobosit, în fiecare noapte, aceleași gesturi.”

Newsletterul Numa Film News

O selecție săptămânală din ce am publicat: știri de industrie, critică și film românesc. Fără spam, fără reclame, dezabonare dintr-un click.

Îți folosim adresa doar ca să-ți trimitem newsletterul. Poți ieși oricând, din linkul aflat în fiecare mesaj. Detalii în politica de confidențialitate.

Din aceeași rubrică

Vezi tot

Nou pe canalele pe care le urmărim