Potrivit Senses of Cinema, debutul lui Nakahira Kō, „Kurutta kajitsu” (Crazed Fruit, 1956), se deschide cu un saxofon strident și o barcă care taie apele întunecate, iar chipul unui adolescent apare în prim-plan până când umple cadrul. Imaginea anunță, spune publicația, o nouă epocă a cinematografiei japoneze, cu un stil vizual îndrăzneț și un interes pentru tineretul hedonist al Japoniei ocupate de americani, descris de un personaj ca un „wasteland for the young”. Filmul devine un succes scandalos, cu un eroticism intens, și inaugurează așa-numitul ciclu al tribului Soarelui, cu Ishihara Yūjirō, fratele scenaristului și viitorului politician ultra-naționalist Ishihara Shintaro, în rolul emblematic al mișcării.
În eseul din 1958 „Is It a Breakthrough? (The Modernists of Japanese Film)”, Ōshima Nagisa observa că în „rip of a woman’s skirt and the buzz of a motorboat, sensitive people heard the heralding of a new generation of Japanese film” și îl plasa pe Nakahira alături de Masumura Yasuzō și scenaristul Shirasaka Yoshio printre figurile care demolează tradiția clasică pentru o critică socială contemporană. În Franța, François Truffaut susține „Kurutta kajitsu” ca exemplu de cinema proaspăt, autorial, pe care îl va imita câțiva ani mai târziu cu „Les quatre cents coups” (The 400 Blows, 1959).
Senses of Cinema scrie că, deși filmul a ajutat la declanșarea unor revoluții cinematografice în Japonia și Franța, rămâne singurul dintre cele aproape 50 de lungmetraje realizate de Nakahira într-o carieră de circa 20 de ani cunoscut pe larg în Occident. Regizorul a fost asistent de regie la Shochiku sub maeștrii clasici Kurosawa Akira și Kinoshita Keisuke, apoi a început ca regizor la Nikkatsu alături de Suzuki Seijun și Kurahara Koreyoshi. Modernist, lucrează cu resursele și împotriva constrângerilor studioului, iar marile teme sunt sexul și supraviețuirea într-o Japonie postbelică marcată de înfrângerea militară, influența occidentală și prădarea capitalistă.
Imagistica acvatică traversează filmografia sa. „Natsu no arashi” (Summer Storm, 1956), lansat în același an cu debutul, începe cu valuri în furie și poate fi citit ca un răspuns feminin la „Kurutta kajitsu”. Centrat pe o profesoară cinică interpretată de Kitahara Mie, filmul urmărește o relație distructivă cu un om de știință obsedat de moarte care îl citează pe Baudelaire și îi consumă pe sora și fratele ei. Familia creștină din poveste adaugă un subtext personal, întrucât Nakahira folosește adesea personaje creștine ironic, ca o morală construită pe model occidental care încearcă să ordoneze impulsurile umane. Finalul, un Liebestod realizat prin montaj și cadre apropiate tot mai intense, se încheie cu un val care înghite camera.
Deceniul 1950 oferă o producție constantă pe mai multe genuri. „Gyūnyūya Furankī” (Frankie the Milkman, 1956) este o farsă frenetică cu Frankie Sakai, iar „Yūwaku” (Temptation, 1957) arată o abilitate pentru comedie elegantă, cu o rețea de relații centrate pe un văduv de 55 de ani care deschide o galerie de artă și pe fiica sa modernă. În noir, „Nerawareta otoko” (The Shadow of Fear, 1956) construiește atmosferă în mahalalele Ginza, iar „Koroshita no wa dare da” (Who Is the True Murderer?, 1957) descrie un univers în care totul se vinde, cu accidente de mașină puse în scenă pentru asigurări. În melodrame, „Bitoku no yoromeki” (But the Flesh Is Weak, 1957), „Shiki no aiyoku” (Four Seasons of Love, 1958) și „Mikkai” (The Assignation, 1959) explorează pasiunea erotică distrugătoare, iar „Four Seasons of Love” se deschide cu citatul lui Niwa Fumio despre dragoste și poftă ca portret al persoanei.
