Potrivit MUBI Notebook, Masao Adachi este un cineast a cărui reputație îl precede. Născut în 1939 în Kyushu, s-a mutat la Tokyo pentru a studia la Universitatea Nihon, ajungând la maturitate în timpul protestelor împotriva reînnoirii tratatului de securitate mutuală dintre Japonia și Statele Unite din 1959-1960. A început să filmeze cu un grup studențesc și a devenit rapid una dintre figurile de frunte ale cinematografiei underground în formare.
La mijlocul anilor 1960 s-a implicat în industria sexploitation, semnând ca scenarist și regizor mai multe exemple marcante pentru compania de producție a lui Koji Wakamatsu, colaborând totodată cu membri importanți ai Noului Val, precum Nagisa Oshima. Dimensiunea politică a operei sale devine mai explicită la începutul anilor 1970, după o vizită în Liban unde a filmat gherilele palestiniene. Va călători de repetate ori în Orientul Mijlociu și ajunge membru de bază al Armatei Roșii Japoneze, grup radical implicat în deturnări, atacuri asupra ambasadelor și alte operațiuni în numele eliberării palestiniene. Arestat la Beirut în 1997, încarcerat, apoi deportat în Japonia în 2000, unde execută o scurtă pedeapsă, revine la filmare în țara natală după eliberarea din 2001.
Cartea recent publicată Pink Auteur, Red Outlaw își propune să demitizeze și să corecteze concepțiile greșite asociate cu Adachi, perpetuate nu doar de presa de știri, ci și, în parte, de propria apropriere a acestora de către regizor. În loc de narațiunea romanticizată a cineastului „gherilă” din Liban, MUBI Notebook sugerează lectura operei prin cadrul suprarealismului, etichetă revendicată de Adachi în ultimii ani. Nu este vorba doar de estetica onirică din filmele underground timpurii, ci de spiritul de expresie liberă, aleatorie și de angajament pentru revoluția artistică. Un interviu de mare vizibilitate publicat în The Guardian la începutul acestui an îl prezenta ca pe un elder statesman al „cinematografiei politice, revoluției și Japoniei de azi”, o amplificare care, potrivit analizei, nu ajută, poziția sa fiind adesea oblică față de colegii implicați în filme politice.
Filmografia lui Adachi este extrem de diversă ca gen și stil — sexploitation, cinema underground, documentar experimental, biografii și comedie neagră — și nu indică un artist cu o viziune singulară. Traiectoria sa, uneori întâmplătoare, se intersectează cu diferite mișcări artistice și politice. Deși filmul este un mediu colaborativ, multe dintre cele mai interesante exemple ale operei sale apar din parteneriate cu Nagisa Oshima, Masao Matsuda și, în mod special, Koji Wakamatsu. Filmele rămân recunoscibil ale sale: tonal și structural dezordonate, vizual neșlefuite, montate abrupt, cu un angajament aproape pe viață față de nonconformism.
Este cunoscut pentru filmele de sexploitation politică realizate la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, adoptând nominal formatul așa-numitului „pink” erotic softcore, dar populat cu personaje inspirate din radicalii de stânga și figurile contraculturale din orașele japoneze. Parteneriatul cu Wakamatsu a produs însă și filme sexploitation mai puțin remarcabile, inclusiv două ghiduri practice pentru poziții sexuale și scurtmetraje neînregistrate în filmografiile oficiale. Filme timpurii precum „Sex Game” (1969) sau „Female Student Guerrilla” (1969) sunt comedii negre satirice care ironizează atât puterea, cât și radicalii greșiți. Chiar și lucrări mai recente precum „Revolution+1” (2022) și „Escape” (2025) nu celebrează deschis traiectoria protagoniștilor — respectiv un asasin și un bombardier — ci explorează circumstanțe psihosociale, angajament personal și asceză. „The Red Army / PFLP: Declaration of World War” (1971) este mai degrabă o încercare de a remedia violența revoluționară prin cinema decât propagandă directă.
Deși a fost membru de bază al Armatei Roșii Japoneze, considerată în Nordul Global o organizație teroristă, rolul său rămâne ambiguu. Nu există dovezi publice disponibile despre implicare directă în violență; conform mărturiilor ulterioare de la proces, Adachi s-ar fi ocupat în mare parte de activități de planificare și publicitate, iar arestările din Liban și Japonia au vizat încălcări de viză și pașaport. Asocierea cu JRA l-a făcut paria social și persona non grata în industrie, ceea ce i-a îngreunat accesul la finanțatori după eliberare, dar l-a transformat și în figură legendară, în special în străinătate. Contradicția persistă: interesul pentru opera sa a crescut în afara Japoniei, în timp ce Adachi nu poate părăsi țara pentru festivaluri, cererea de pașaport fiind mereu refuzată. Este situația regizorului surprins în documentarul lui Philippe Grandrieux „It May Be That Beauty Has Strengthened Our Resolve – Masao Adachi” (2011).
