Un documentar de 323 de minute intitulat „Life of Jorge Luis Borges” nu oferă un portret exhaustiv al subiectului său, ci încearcă să se conformeze, potrivit Sight and Sound, motivului borgesian al labirintului. Regizorul Mariano Llíñas, cel mai cunoscut pentru drama de 14 ore „La Flor”, construiește filmul mai mult din meandrele filmării decât din biografia clasică a celui mai cunoscut scriitor argentinian.
Lumea îl cunoaște pe Jorge Luis Borges ca autor al unor proze scurte misterioase, precum „The Garden of Forking Paths” și „Death and the Compass”, reunite în special în volumele „Fictions” din 1944 și „The Aleph” din 1949. Llíñas propune un Borges propriu, sugerând că indicii plantate în texte îl conduc. Filmul vrea să fie literal marginal, insistând asupra paginilor cărților, cu mărire, subliniere și îndoire a cuvintelor. Lipsesc imagini în mișcare cu prezența fizică a subiectului, iar accesul la locuri care i-au aparținut în Elveția, Statele Unite, Chile și Uruguay, nu doar în Argentina, este variabil.
Structura se suprapune prin mai multe idei. Apare o investigație în cheie de mister în care Llíñas este, în glumă, Watson, iar arhivistul colecției Borges care finanțează filmarea, Ernesto Montequín, asemănat cu un Roland Barthes slăbit, este Sherlock Holmes. Cei doi parcurg manuscrisele piesă cu piesă, începând cu demontarea mitului că Borges desena tigri în copilărie, fiind desenate de fapt de prietenul Adolfo Bioy Casares. O abordare psihogeografică a cronologiei afișează vârsta lui Borges ori de câte ori se ajunge la un loc-cheie din viața sa. Muzica compozitorului Gabriel Chwojnik, adesea bazată pe figuri de șapte note, susține un suspans neîmplinit.
Aspecte incomode ale personalității sunt tratate tangențial. Un diapozitiv trece prin imagini fixe ale femeilor pe care Borges le-a urmărit, în mare parte fără succes. Actrița Milva Leonardi răspunde aproape în gol, cu căștile pe urechi, la teoriile lui Llíñas despre viața sexuală frustrată a scriitorului. Într-o notă secundară, Llíñas și actrița Laura Paredes, soția sa, reiau remarcile rasiste pe care Borges le-a făcut la bătrânețe într-un magazin. Filmul are 26 de capitole, urmând alfabetul.
De-a lungul acestora, Borges este privit ca un scriitor de geniu constant, deși operele cele mai cunoscute datează de înainte de 1956, an de tranziție în care a trecut de la orbire parțială la orbire totală și a devenit directorul Bibliotecii Naționale. Llíñas ignoră eforturile ulterioare ale scriitorului de a minimaliza proza în favoarea poeziei. Relația filmului cu opera lui Borges oglindește alergia regizorului la cadrele formale: Llíñas își ironizează încercările de a muta focalizarea camerei de pe coperta unei cărți spre clădirea relevantă, păstrând culoarea volumului în imagine. Sunt multe reîncadrări și focalizări pe exterioruri de clădiri filmate din interiorul mașinilor, uneori printr-un parbriz deteriorat.
Legătura lui Borges cu filmul, inclusiv momentul din „Performance” al lui Nicolas Roeg și Donald Cammell din 1970 în care traiectoria glonțului care intră în craniul lui Mick Jagger se termină pe un portret al lui Borges, este considerată irelevantă. În schimb, dragostea pentru propriul mediu apare într-un elogiu scris de Montequín mentorului său, romancierul și cineastul Edgardo Cozarinsky, cunoscut pentru „One Man’s War” din 1982, și în aparițiile fantomatice ale mentorului lui Llíñas, Hugo Santiago, regizorul filmelor „Invasion” din 1969 și „The Others” din 1974, ambele scrise împreună cu Borges și Bioy Casares. Punctul paradoxal este că trebuie să fii profund interesat de Borges pentru a rezista acestor concepte secundare, aproape mereu ușoare și fermecătoare, menite să producă o relație în continuă schimbare cu ceea ce se vede, pe granița dintre un angajament ironic fascinat și oboseală.
