Pe 17 octombrie 1986 intra în săli „The Color of Money”. Potrivit SlashFilm, lansarea vine într-un moment în care Martin Scorsese tocmai încheiase o serie de trei filme realizate unul după altul: „Raging Bull”, „The King of Comedy” și „After Hours”. Hollywoodul își pierdea răbdarea cu el, întrucât „Raging Bull” fusese singurul titlu din acel șir care putea fi considerat un succes marginal, iar celelalte două fuseseră eșecuri de public. Situația îl ținea departe de proiectul său de suflet, „The Last Temptation of Christ”, și îl apropia de ceea ce presa americană numește „închisoarea regizorilor”. Nu era încă acolo, dar era la o greșeală distanță. Avea nevoie de un succes.
În același timp, Paul Newman rămânea Paul Newman la mijlocul anilor 1980, dar fără un premiu Oscar. Până atunci primise mai multe nominalizări la categoria de actor principal, începând cu „Cat on a Hot Tin Roof” din 1959, fără să câștige vreodată. Cea mai recentă înfrângere, pentru „The Verdict” din 1982, un rol care i se considera cel mai bun din carieră, fusese deosebit de dureroasă. A pierdut în fața lui Ben Kingsley, beneficiarul valului „Gandhi” din acel an al Academiei. În ciuda popularității sale în Hollywood, întrebarea despre ce mai avea de făcut pentru a obține statueta rămânea deschisă.
„The Hustler” din 1961, bazat pe romanul lui Walter Tevis din 1959, îl găsise pe Newman în rolul de șarlatan al biliardului „Fast Eddie” Felson. Tevis terminase continuarea, „The Color of Money”, înainte de moartea sa din 1984. Întrebarea despre ce devenise Felson a fost suficient de interesantă pentru ca Scorsese să adapteze cartea ca prim film realizat la comandă de la „Boxcar Bertha”. Regizorul l-a asociat pe Newman, cu părul alb, cu superstarul proaspăt consacrat Tom Cruise și a obținut un clasic cu autenticitatea unei săli de biliard îmbibate de alcool și țigări.
Scorsese, cinofil declarat, a înțeles sarcina: să lase doi dintre cei mai strălucitori actori de la cameră să se confrunte. După portretul tulburător al unui avocat alcoolic din „The Verdict”, Newman permite personajului îmbătrânit să păstreze o patină de farmec. El cunoaște potențialul lui Vincent Lauria, interpretat de Tom Cruise, și al lui Carmen, interpretată de Mary Elizabeth Mastrantonio, ca duo de înșelătorie și îi atrage într-o plasă pe care o țese instinctual. Odată ce își dă seama că reflexele vechi sunt încă prezente, știe că poate învinge tânărul așa cum îl distrusese pe Minnesota Fats, interpretat de Jackie Gleason, în „The Hustler”.
Marea parte a filmului este despre arta de a separa banii de victime. În final, devine vorba despre un leu bătrân care își mai păstrează răgetul și care, odată activată mândria, nu poate permite ca Vince să îl umilească așa cum făcuse cu Fats. Contribuie imaginea lui Michael Ballhaus, montajul Thelme Schoonmaker și urechea sigură pentru standardele jukebox-ului din barurile de cartier, printre care se remarcă „Werewolves of London” de Warren Zevon. Scorsese încheie în proprii termeni, ambigui. Supraviețuirea este câștigul, iar regizorul, care se confruntase anterior cu dependența de cocaină, înțelege ieșirea curată de pe altă parte cu siguranță de sine.
