Potrivit Little White Lies, versiunea restaurată și neîntreruptă a lungmetrajului „The Devils” al lui Ken Russell readuce în atenție modul în care regizorul a transformat romanul „The Devils of Loudun” al lui Aldous Huxley într-o confruntare între represiunea religioasă și excesul corporal. Filmul din 1971, cenzurat la lansare pentru fuziunea dintre imagini sexuale, iconografie religioasă și violență, este reluat acum printr-o lectură care pune accentul pe corpul care refuză să se conformeze.
Pornind de la memoriile „Bread of Angels” ale lui Patti Smith, textul evocă ideea de „rebel hump”, o cocoașă imaginată ca spirit de rebeliune interiorizat. Smith descrie transformarea unei deformări percepute într-un companion benevolent, iar această imagine devine punct de referință pentru interpretarea Sister Jeanne a lui Vanessa Redgrave. În conventul secolului al XVII-lea, călugărița este marcată fizic de o deformare pronunțată, iar dorința pentru părintele Grandier interpretat de Oliver Reed erupe în fantezii sexuale și gelozie vindicativă.
Corpul lui Jeanne devine locul în care se mapează coliziunea dintre catolicism, eroticism și putere instituțională. Redgrave apare prin grilaje cu un trup gârbovit care funcționează ca o obstrucție arhitecturală într-un spațiu conceput pentru a disciplina apetitul sexual. Habiturile religioase, zidurile albe și spațiile rectilinii ale mănăstirii sunt puse în contrast cu o protuberanță de carne necontrolată, iar scena în care călugărița cere să i se ia cocoașa sintetizează umilința unei deformări trăite ca pedeapsă.
Scenele care au alarmat cenzorii sunt cele în care sacralul devine trup, unde devotamentul nu mai poate fi separat de plăcere, performanță și exces corporal. Contribuția lui Derek Jarman este evidențiată ca primul credit de producător de imagine pentru un lungmetraj. Viziunea sa asupra Loudunului este o cetate anacronic de curată și monumentală, cu o severitate geometrică inspirată din arhitectura modernistă și neoclasică și din universurile vizuale ale lui Carl Theodor Dreyer și Fritz Lang.
Cinci ani mai târziu, Jarman abordează același conflict între autoritatea religioasă și trupul necontrolat în debutul său de regizor, „Sebastiane”, co-regizat cu Paul Humfress și care sărbătorește în acest an 50 de ani de la lansare. Dacă Russell transformă imaginile catolice într-o meditație despre putere instituțională și isterie religioasă, Jarman le abstractizează radical ca limbaj pentru dorința queer, persecuție și supraviețuire. Prin figura martirului Sebastian, trupul nud și legat devine el însuși imaginea homoerotică, iar trecerea de la Russell la Jarman sugerează o schimbare de la cocoașa rebelă ca simbol al rebeliunii la trupul care devine sursa însăși a operei, neînvins și nelegat.













