Potrivit Slant Magazine, Kelly O’Sullivan și Alex Thompson au vorbit înainte de lansarea în săli a lui „Mouse”, al treilea lor film despre coming-of-age. După două lucrări în care descoperirea de sine avea loc mai târziu în viață, cei doi parteneri artistici și de viață mută acum atenția asupra adolescenței. Interviul publicat de Slant Magazine trece prin modul în care construiesc empatia în procesul de filmare, rolul relațiilor intergeneraționale în munca lor și ideea că sufletul adolescent rămâne constant în timp.
„Mouse” este plasat în 2002 și pornește din experiența lui O’Sullivan din Little Rock, unde a trăit o tragedie asemănătoare cu cea a protagonistei. Minnie, interpretată de Katherine Mallen Kupferer, este retrasă și își vede lumea răsturnată după moartea subită în accident de mașină a celei mai bune prietene, Callie, jucată de Chloe Coleman. Izolată de durere, Minnie găsește un sprijin neașteptat în Helen, mama lui Callie, interpretată de Sophie Okonedo, o fostă pianistă de concert născută în Marea Britanie, fără ancora în Arkansas. În jurul lor apar Kat, noul crush al lui Minnie, jucată de Iman Vellani, profesorul perceptiv domnul Murdaugh, interpretat de David Hyde Pierce, rivalele Cara și Brandi, jucate de Audrey Grace Marshall și Addisyn Grace Cain, și mama lui Minnie, Barbara, interpretată de Tara Mallen. Legătura dintre Minnie și Helen, nici prietenie, nici relație de tip mamă-fiică surogat, devine elementul central al filmului.
O’Sullivan spune că în scris încearcă să acorde lumii empatia cu care se luptă ea însăși. Cei doi vor să facă din circumstanțe antagonistul și să arate că fiecare personaj face cât poate, fără să știe cum să reacționeze în momentele grele. Thompson vorbește despre o formă de omnisciență a cineastului care permite să se vadă dincolo de aparențe, cum ar fi cazul personajului Cara. În discuție apare și dorința de a modela cum oamenii se pot sprijini reciproc, cu ideea că legătura este singura cale de trecere prin pierdere.
Din perspectivă personală, O’Sullivan explică cum trecerea la vârsta de 40 de ani și maternitatea i-au schimbat înțelegerea personajelor adulte. Barbara apare ca o mamă compătimitoare dar neîndemânatică, mortifiantă din punctul de vedere al adolescentei și comprehensibilă din cel al adultului. Thompson adaugă că un părinte nu are energie să fie cool, fiind ocupat cu supraviețuirea cotidiană. Dinamica intergenerațională a apărut dintr-o idee inițială de trio cu Callie în centru, iar după dispariția ei Minnie și Helen se apropie fără să încerce neapărat să o înlocuiască, fiecare trăind pierderea diferit.
Setarea în 2002 obligă filmul să se confrunte cu modul în care durerea este trăită și reprezentată, de la telefoane și rețele sociale până la gesturi mai constante. O’Sullivan notează că Chloe Coleman a spus că sufletul adolescent rămâne același indiferent de perioadă sau generație, o observație pe care regizoarea o găsește reconfortantă când vorbește despre experiența relațională a adolescenților.
