Potrivit Slant Magazine, regizorul James Gray a vorbit înainte de lansarea în săli a lungmetrajului „Paper Tiger” despre modul în care filmul se înscrie în dialog cu opera sa anterioară și despre temele personale care îl motivează. Proiectul a fost gândit inițial ca o continuare a lui „Armageddon Time”, ambele situate în Queens-ul anilor 1980 și ancorate în comunitățile de imigranți est-europeni și evrei din New York, cu rezonanțe ale lumii interlope a mafiei organizate. După excursiile pe scară largă în Amazon cu „The Lost City of Z” din 2016 și în spațiu cu „Ad Astra” din 2019, Gray revine la un teritoriu intim, mai apropiat de propria copilărie.
„Paper Tiger” preia deschis experiențe din viața regizorului. Punctul de pornire este întâlnirea inginerului muncitor Irwin Pearl, interpretat de Miles Teller, cu mafia rusă la Gowanus Canal în timpul unei ieșiri nocturne menite să impresioneze fiii adolescenți Scott și Ben, jucați de Gavin Goudey și Roman Engel. De asemenea, diagnosticul de cancer primit de soția lui Irwin, Hester, interpretată de Scarlett Johansson, vine din biografia lui Gray. Povestea urmărește lupta familiei Pearl de a avansa într-o țară tot mai agresivă, paralelă cu încercarea fratelui lui Irwin, Gary, interpretat de Adam Driver, fost polițist implicat într-un plan al mafiei ruse legate de curățarea canalului Gowanus. Ambiguitatea morală și stilul clasic al regizorului ascund, spune publicația, o tragedie de proporții personale.
Gray explică că revenirea asupra unor motive este adesea conștientă. El vorbește despre un coșmar care l-a marcat profund și despre dorința de a face lucrurile mai bine a doua oară, de a le face mai adevărate. Referința la Jean Renoir, potrivit căruia un regizor face un singur film pe care apoi îl descompune și îl refă, este folosită pentru a descrie nevoia de a se exprima prin propriile teme. În discuție apare și anecdota cu chitaristul Les Paul, folosită pentru a sublinia că personalitatea autorului trebuie să se audă în artă, nu doar tehnica.
Într-o masterclass la Locarno, Gray a abordat obsesia pentru noutate impusă de capitalism. El preferă ideea de adevăr durabil în locul senzației de „proaspăt”, exemplificând cu legătura vizuală între „A Canterbury Tale” al lui Powell și Pressburger și „2001: A Space Odyssey” al lui Kubrick. Despre formula „arta nu este școala duminicală”, pe care o recunoaște cu ezitare, regizorul spune că rolul artei nu este să ofere o poziție morală corectă sau o soluție, ci să arate problemele și să lase întrebarea deschisă. El descrie „Paper Tiger” și „Armageddon Time” ca apropiate de parabolă, dar fără lecția finală clară.
Schimbarea de perspectivă de la copii la părinți marchează o altă mutație. Gray folosește părinții din film ca metaforă pentru propria experiență de părinte alături de soție. El vorbește despre vinovăție, despre încercarea de a face cât mai bine și despre nevoia de recunoaștere a greșelilor. În „Paper Tiger” intervine și ironia dramatică, prin decalajul dintre informațiile deținute de spectator și cele cunoscute de Irwin, un dispozitiv care pune în evidență cât de mult din viață este definit de forțe pe care personajul nu le percepe.
