Potrivit Senses of Cinema, prima secțiune a cărții lui Stephen Lee Naish, Post-Catastrophe Film, este cea mai interesantă. Acolo autorul vorbește despre apocalipsele de pe micul ecran, filme adesea difuzate pe Netflix, care pot părea că reflectă ambiții mai largi. Printre titlurile discutate se numără „Desolate” de Frederick Cipoletti, 2018, „It Came at Night” de Trey Edward Shults, 2017, „Into the Forest” de Patricia Rozema, 2015 și „Awake” de Mark Raso, 2021.
„Desolate” nu este cel mai bun dintre ele și cade mai mult în generic și în violență, dar surprinde bine dezastrul de mediu ca tragedie locală. Naish invocă noțiunea lui Chris Edges despre zonele de sacrificiu. Filmul urmărește o familie de fermieri care nu mai poate trăi din pământ din cauza lipsei de ploaie. Seceta ruinătoare care îi chinuiește poate să nu fie un cataclism la nivel național, iar povestea este construită pe ideea că, dacă găsesc bani și combustibil, pot scăpa din zonă. Pe parcurs familia se fracturează, apar amoralitatea și lăcomia, iar membrii încearcă să elimine rivalii care le-ar putea împiedica accesul la banii îngropați. Cipoletti a spus că ideea i-a venit în 2016, în timp ce se afla cu soția în California de Nord, într-o perioadă foarte secetoasă. În „Desolate” pământul fertil devine arid, spre deosebire de peisajul sterp din „Il buono, il brutto, il cattivo” de Sergio Leone, 1966, cunoscut și ca „The Good, the Bad and the Ugly”.
Central pentru cele patru filme este supoziția, senzația că personajele nu știu exact ce le-a lovit și trebuie să supraviețuiască, în timp ce se întreabă ce s-a întâmplat. În „Into the Forest”, o pană de curent masivă, asociată cu un colaps tehnologic, izolează două surori în casa familială din pădure. Casa devine inițial un refugiu confortabil, apoi o ascunzătoare după moartea tatălui într-un accident cu drujba, iar la final surorile o dau foc pentru a nu mai fi reperate. Spre deosebire de „Desolate”, unde scopul este evadarea, Rozema este interesată de sustenabilitate și de regenerare, o linie apropiată de „I’ve Heard the Mermaids Sing” din 1987 și „When Night is Falling” din 1995. Naish folosește ideea de formă mică preluată de Gilles Deleuze de la Noël Burch, prin care micul și marele nu desemnează doar acțiuni, ci concepții despre subiect și scenariu.
Filmul apocaliptic clasic a folosit forma mare, cu spirit de acțiune și spectacol, exemplificat de „Armageddon” de Michael Bay, 1998, sau „The Day After Tomorrow” de Roland Emmerich, 2004. În dramele de formă mică discutate de Naish spectacolul lipsește, iar capacitatea de a face ceva este limitată. În „Desolate” personajele sunt salvate de ploaie, iar în „Into the Forest” Nell și Eva încearcă să construiască o viață din circumstanțe restrânse. Eva are acum un copil, consecință a unui viol, iar Nell rămâne cu sora ei în loc să plece cu prietenul care a auzit că în Boston lucrurile au revenit la normal. Speranța nu constă în fapte eroice, ci în situații suportabile, bazate pe îngrijirea unui nou-născut într-un mediu adaptat și pe cules, nu pe violență.
O întrebare recurentă în aceste filme este în cine poți avea încredere. În „It Comes at Night”, o familie de trei persoane se ascunde de o boală contagioasă care pare globală, după ce au îngropat bunicul. Un tânăr pătrunde în locuință și este prins de tatăl Paul, interpretat de Joel Edgerton, în timp ce Will, interpretat de Christopher Abbott, îi cere explicații. Tânărul caută apă și este dispus să o schimbe pe mâncare, soția și copilul său fiind la câțiva kilometri distanță. În timp ce „Desolate” este conflictual și se bazează pe numeroase secvențe de acțiune,
