Potrivit The Guardian, documentarul „You Can See Everything” o urmărește pe Elizabeth Holmes, condamnată pentru fraudă în cazul Theranos, în propria locuință alături de partenerul Billy Evans și cei doi copii mici, în săptămânile dinaintea începerii pedepsei cu închisoarea. Filmul este realizat de Nathan Fielder și Lance Oppenheim și este prezentat ca un act de „transparență radicală”. Evans spune că cel mai bun mod de a arăta cine este Holmes este să ofere cât mai mult acces în viața de zi cu zi, o strategie care coincide și cu promovarea proiectului „Theranos 2.0” pe care cuplul îl dezvoltă în perioada filmărilor. Într-un schimb tensionat, Fielder o întreabă dacă este sinceră cu el, iar Holmes răspunde: „I’m always being real”.
Întrebarea autenticității este plasată de publicație în centrul modului în care funcționează documentarul. „You Can See Everything” este privit nu doar ca portret al lui Holmes, ci și ca studiu al relației ambigue dintre cineast și subiect, unde controlul narațiunii devine un teren de luptă. Ambele părți urmăresc rezultate diferite pentru filmul final, iar articolul pune problema de ce o persoană care se pregătește să intre în închisoare ar accepta scrutiniul unei echipe de filmare.
The Guardian invocă cazul lui Anthony Weiner, care a demisionat din Congres după un scandal cu fotografii trimise pe Twitter și a încercat o revenire prin candidatura la primăria New York-ului, permițând filmarea parcursului. Apariția unor noi scandaluri sexuale a transformat povestea de redempțiune într-una de umilință, camerele continuând să înregistreze. Exemplul este folosit pentru a arăta cum subiectul pierde controlul narațiunii. Sunt amintite apoi „The Queen of Versailles”, în care Lauren Greenfield filmează încercarea lui Jackie și David Siegel de a construi un Versailles modern în Florida, și „The Kingmaker”, despre Imelda Marcos, unde regizoarea descrie o luptă pentru a stabili cine spune povestea. În film, Marcos afirmă: „Perception is real, and the truth is not”.
Publicația notează că unii cred că vor avea control editorial. Idi Amin a oferit acces fără precedent lui Barbet Schroeder după promisiunea că vor face filmul împreună, dar a cerut tăierea unor imagini din „General Idi Amin Dada: A Self Portrait”, luând ostatici peste o sută de rezidenți francezi în Uganda până la acceptarea cererilor. În altă ordine, Frederick Wiseman este citat despre filmele sale „Titicut Follies” și „Law and Order”, în care abuzuri au loc în fața camerei: „People basically go about their business, and the presence of the camera doesn’t have much, if any effect on their behaviour”.
Cel mai discutat caz rămâne cel al lui Lance Armstrong. Documentarul lui Alex Gibney, așteptat ca elogiu, devine „The Armstrong Lie” după ce dopajul este confirmat, portretizând un manipulator care a mințit inclusiv echipa de filmare. Armstrong recunoaște că „was prepared to say anything” pentru a-și menține minciuna. Articolul încheie observând că unii sunt suficient de aroganți pentru a crede că pot scăpa de minciuni, alții devin atât de investiți în propria versiune a realității încât refuzul camerei ar echivala cu recunoașterea înșelătoriei. Spre deosebire de Armstrong, Holmes insistă că nu a greșit. În „You Can See Everything” spune: „I have nothing to hide”.
