Potrivit No Film School, noul documentar al lui Nathan Fielder, „You Can See Everything”, a atras publicul printr-un joc de tip „pisica și șoarecele” cu protagonista sa, Elizabeth Holmes, condamnată pentru frauda Theranos. Filmul oferă acces direct la relația dintre regizor și subiect și pune în discuție o problemă pe care autorul textului o extinde la întreaga practică documentară: ce se întâmplă atunci când realizatorul își dă seama că personajul său minte.
Holmes este un caz extrem, cunoscut deja prin proces, podcasturi și docudrama de streaming „The Dropout”. Toate aceste abordări pun aceeași întrebare, fără un răspuns clar: este vorba de o stăpână a minciunii sau de autodiluzie. Textul notează că subiectul este ușor de analizat tocmai pentru că este inteligent și abil, iar adevărul a fost descoperit după ani. În practică, însă, majoritatea subiecților documentari sunt mai puțin sofisticați și mai simpatici, dar, potrivit autorului, sunt tot „non-truth-tellers”, chiar dacă nu mint intenționat.
Problema, spune No Film School, este că realizatorii tind să înghită mai ușor povestea unor oameni care par să facă bine decât pe cea a unui escroc. În timp, mulți devin simpatici cu personajele, ajung să le susțină și să devină aliați. Autorul descrie o evoluție în documentar, de la abordarea observațională la o postură contemporană de susținere necondiționată a comportamentului și motivelor subiectului, cu empatie în locul scepticismului și advocacy în locul rezervei jurnalistice.
Proximitatea longitudinală contribuie la această apropiere. Filmările pot dura ani, iar conviețuirea cu subiectul, chiar dacă nu în sens literal ca în cazul lui Fielder cu Holmes, creează familiaritate. În unele cazuri, subiectul devine partener în proces, iar rezultatul poate fi mai degrabă o piesă promoțională decât o explorare obiectivă. Autorul subliniază că rescrierea trecutului pentru a apărea ca erou sau victimă, repetarea memoriei selective și schimbarea narațiunii odată cu vârsta sunt frecvente, conștient sau nu.
Ca istoric și documentarist, autorul își ilustrează teza cu o experiență din perioada studiilor, când a realizat o istorie orală a unei corporații public-private. Toți intervievații își aminteau că au participat la ședința fondatoare, deși agenda, lista de participanți și procesul-verbal arătau contrariul. Nimeni nu fusese prezent. Din acel moment a reținut nevoia de precauție față de amintiri și interpretări. Textul încheie cu observația că empatia este una, alianța este alta și că, după cum arată Fielder, care a trăit cu Holmes 34 de zile fără pauză, echilibrul dintre cele două rămâne dificil. Documentarul rămâne o povestire nonficțională cu punct de vedere, dar necesită căutarea adevărului narativ prin întrebări și reținere în judecată.
