Potrivit Senses of Cinema, în timp ce cea de-a 51-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Toronto este dominată de fanfară și premiere comerciale, publicația atrage atenția asupra unor titluri mai contemplative din program. Compilarea se concentrează pe două lucrări de art cinema prezentate la TIFF: „La Libertad Doble”, de Lisandro Alonso, în secțiunea Wavelengths, și „Everytime”, de Sandra Wollner, în programul Centerpiece.
„La Libertad Doble” reprezintă revenirea regizorului argentinian Lisandro Alonso la personajul din debutul său din 2001, „La Libertad”. Filmul îl regăsește pe lemnarul Misael Saavedra, interpretat de el însuși, în aceeași zonă rurală a Pampas-ului argentinian unde Alonso îl lăsase acum peste douăzeci de ani. Acțiunea se desfășoară în jurul rutinei pașnice a lui Misael, cu munca pentru șeful Alcides, mesele la foc și micile conveniențe ale taberei sale. Linia narativă este tulburată de sosirea unei surori fictive, Michaela, interpretată de Catalina Saavedra, care ajunge după închiderea unei clinici locale din cauza tăierii finanțării guvernamentale. Alonso păstrează un registru minor, cu cadre lungi și un suport de 35 mm în format widescreen, iar creditarea în roșu închis face ecou filmului anterior.
Într-o corespondență din toamna lui 2024, Alonso mărturisea că a considerat lucrarea drept un posibil film de adio, afirmând că ar vrea să încheie cercul cinematografiei sale cu același personaj, în același loc și cu aceleași unelte. Regizorul lucrează în prezent la „O Aroma da Pitanga”, adaptare după „Taste of Cherry” al lui Abbas Kiarostami, însă „La Libertad Doble” rămâne o întoarcere la originile sale și la prietenia cu Misael. Filmul se încheie cu un outtake în care un tânăr Misael râde în fața camerei, o secvență pe care Alonso o prezintă ca un gest de autonomie artistică, desprins de cerințele industriei.
„Everytime” explorează durerea și transcendența prin intermediul familiei Feber. Într-un cadru lung de deschidere filmat în Berlin, Ella, interpretată de Birgit Minichmayr, și fiicele sale Melli și Jessie, joacă înaintea unei vacanțe anunțate în Tenerife. Jessie, interpretată de Carla Hüttermann, moare brusc, iar filmul rămâne cu Ella, cu Melli și cu partenerul lui Jessie, Lux, interpretat de Tristán López. Un an mai târziu, cei trei pornesc într-o vacanță care „nu s-a întâmplat niciodată”, unde apar dispariții misterioase la resort și o reîncarnare sub forma unei fetițe de trei ani.
Wollner construiește narațiunea pe cadre fixe lungi și pe o sensibilitate a memoriei, apropiată de abordarea lui Céline Sciamma în „Petite Maman”. Secvența morții lui Jessie este filmată de directorul de imagine Gregory Oke cu un zoom lent pe un bloc la răsărit, amintind de „Wavelength” al lui Michael Snow. Camera continuă coborârea corpului, contrastând căderea cu lumina dimineții care pătrunde în coroana copacilor, evitând expresia melodramatică a suferinței. În notele de presă, regizoarea vorbește despre modul în care imaginile celor dragi rămân înscrise în lume, iar filmul pune în scenă imposibilitatea de a reînvia trecutul prin arhive vizuale și apariții inexplicabile.
