Actorul Vlad Popescu, angajat al Teatrului din Pitești, vorbește într-un interviu pentru CVLTARTES Local — Film despre rolul său din „Nimic mai mult și nimic diferit”, lungmetrajul regizat de Lucas Neagu. În film interpretează un doctor prins într-o poveste despre iubire, boală, fragilitate și limitele până la care poate merge un om pentru cineva drag. Personajul se conturează în fața unei suferințe pe care profesia îi cere să o înțeleagă, fără să-i ofere puterea de a o înlătura.
Pelicula urmărește relația dintre Elena și Gabi de-a lungul timpului și pune în centrul atenției întrebarea despre ce înseamnă să fii alături de cineva atunci când nu poți decide în locul său și nici nu-i poți lua durerea asupra ta. Popescu spune că întâlnirea cu această poveste a presupus un dialog creativ început înainte de filmări, într-un proces în care actorul a contribuit la descoperirea unei lumi încă în formare. El descrie construcția personajului ca o încercare de a rămâne cu umanitatea în prim-plan, pornind de la ideea că în spatele profesiei medicale există un om cu limite proprii și cu o formă personală de raportare la suferință.
În discuție, actorul explică diferența de lucru între scenă și cinematografie. Teatrul îi oferă întâlnirea directă cu publicul și experiența unui prezent care nu se repetă identic, cu un dialog viu cu sala. Filmul, în schimb, surprinde detalii mici, uneori involuntare, și cere precizie și sinceritate aparte, obligând actorul să fie atent la ceea ce se întâmplă în interior. Cele două forme nu se exclud, spune el, ci se completează.
Colaborarea timpurie cu Lucas Neagu a schimbat, potrivit lui Popescu, relația dintre actor și regizor. Când proiectul este abordat înainte de existența sa propriu-zisă, apare un alt tip de responsabilitate: nu se intră într-o lume deja construită, ci se participă la descoperirea ei prin întrebări și căutarea sensurilor esențiale. Într-un film independent, fiecare contribuție creativă contează, iar regizorul este dispus să pună ideea la încercare împreună cu actorii.
Despre piața românească, Popescu consideră că talentul nu este suficient pentru o carieră durabilă. Aceasta se construiește prin muncă, disciplină, întâlniri potrivite și capacitatea de a continua în perioade de incertitudine. Teatrul oferă continuitate, filmul presupune așteptare. Actorul spune că ar vrea ca spectatorul să rămână cu o formă de tandrețe față de oameni și fragilitatea lor, cu dorința de a fi mai atent la cei apropiați, și că își păstrează în afara profesiei un spațiu în care să trăiască fără să transforme totul în observație sau material artistic.
