Potrivit IndieWire, Alexandra Heller-Nicholas scrie despre noul horror australian „The Only One” al lui Michael Schwarz după o proiecție în avans văzută împreună cu fiul său adolescent. Critica australiană, autoare a unsprezece cărți despre cinema cult, horror și exploatare, inclusiv „1000 Women in Horror”, adaptată în documentar pentru Shudder, descrie filmul ca pe o imagine a obsesiei din perspectiva femeii urmărite, nu a urmăritorului. În 2024, Heller-Nicholas a apărut în documentarul-legacy al lui Alexandre O. Philippe despre „Texas Chain Saw Massacre”, „Chain Reactions”, alături de Stephen King, Patton Oswalt, Karyn Kusama și Takashi Miike, producție laureată cu premiul Venice Classics pentru cel mai bun documentar despre cinema la Festivalul de la Veneția.
„The Only One” începe în Los Angeles, unde Zoe, interpretată de Mel Jarnson, lucrează ca baristă în timp ce visele de superstar rămân neîmplinite. Întoarsă acasă, într-un oraș mic pe care l-a părăsit cu promisiuni și inimi frânte, este ajutată de cea mai bună prietenă, Saphira Moran, goth-ul simbolic al localității. Cele două constată că cineva elimină foștii iubiți ai Zo-ei, unul câte unul. Ucigașul apare îmbrăcat ca un Prinț Charming caricatural și trece prin lista fostelor relații din liceu. Printre victime se numără și polițistul local, jucat de Ben O’Toole, care recurge la slut-shaming. Filmul este clar în condamnarea acestui comportament, prezentându-l ca reflex al unui personaj defect, nu al victimei.
Filmul a fost în producție cu mult înainte ca „Obsession” al lui Curry Barker să fie lansat, oferind astfel o față opusă aceleiași discuții despre gen, agenție și întrebarea de ce atât de mulți bărbați par ciudați în relație cu femeile care nu îi doresc. Heller-Nicholas notează că Schwarz a co-scris scenariul cu Martyn Pedler, un vechi prieten al său, și cu Marek Polgar. Povestea vorbește despre anxietatea revenirii în orașul natal mic, o atmosferă pe care autoarea o compară cu „Welcome Home Roxy Carmichael”, dar cu un număr mai mare de victime.
Moștenirea filmului este plasată în tradiția horror-ului romantic, de la „My Bloody Valentine” al lui George Mihalka, din 1981, până la literatura gotică, de la „Dracula” al lui Bram Stoker la romanele „Twilight” ale Stephaniei Meyer. În ultimul deceniu, spațiul indie a văzut un boom al horror-romance-urilor, cu „Spring” al lui Justin Benson și Aaron Moorhead și „After Midnight” al lui Jeremy Gardner și Christian Stella. În Australia, Michael Shanks a avut în 2025 un succes comercial și critic cu body horror-ul „Together”, cu Dave Franco și Alison Brie, iar cu șaisprezece ani mai devreme, Sean Byrne a câștigat festivaluri cu „The Loved Ones”.
Strămoșul cel mai apropiat al lui „The Only One” este identificat de Heller-Nicholas în slasher-ul lui Jamie Blanks „Valentine” din 2001, cu David Boreanaz. Ambele filme folosesc subversiuni perverse ale iconografiei romantice, până la măștile de Cupidon și Prinț Charming care par create de aceeași mână. Spre deosebire de finalul ambiguu al lui „Valentine”, care refuză un final fericit clar, „The Only One” susține fără echivoc echipa Zo-ei. Cu moartea neașteptată a lui Jamie Blanks în martie acest an, la 54 de ani, filmul lui Schwarz pare un omagiu accidental adus unuia dintre cei mai buni cineaști horror ai țării.
„The Only One” a avut premiera mondială la MONSTER Fest și își va face premiera internațională la SOHO Horror Film Festival din Marea Britanie în luna următoare, în 2026.
