Potrivit Variety, regizoarea, scriitoarea și teoreticiana postcolonială Trinh T. Minh-ha pregătește „The Undying Desert”, un lungmetraj documentar pe care îl are în montaj și despre care a vorbit la Ji.hlava Documentary Film Festival, unde i se celebrează o retrospectivă. Este primul film pe care îl realizează în Statele Unite, deși trăiește acolo de mult timp. Imaginea a fost strânsă în Great Basin Desert pe parcursul a aproape două decenii, iar regizoarea spune că a fost întrebată în repetate rânduri când va face un film despre țara în care locuiește.
În „The Undying Desert”, interesul se concentrează asupra raportului oamenilor cu deșertul. Trinh T. Minh-ha descrie spațiul ca fiind vast, măreț și viu, deși forțele colonizatoare îl etichetează drept arid. Pentru ea, filmul este legat de modul de viață al populațiilor indigene, în special al nativilor americani, și de motivația care îi împinge pe oameni să meargă acolo. În deșert, spune ea, se șterg noțiunile care impun politețea și competiția, iar vizitatorul rămâne cu sinele său.
Regizoarea distinge între cei care folosesc deșertul ca teren pentru sport și cei care intră în relație cu el. Potrivit explicației sale, nativii americani percep deșertul ca pe straturi de viață și păstrează conștiința prezenței strămoșilor. Viața și moartea merg împreună în această viziune, iar locul nu este doar un fundal, ci un mediu relațional.
Subiectul nu se încheie cu acest film. Imediat după „The Undying Desert”, Trinh T. Minh-ha a început un nou proiect, în coproducție regizorală cu colaboratorul de lungă durată Jean-Paul Bourdieu, tot în Great Basin Desert. În zonă există grupuri care se izolează și transformă locul într-un centru de cercetare pentru Marte, cu intenția de a coloniza o altă planetă. Regizoarea spune că fiecare deplasare în deșert a schimbat-o și i-a arătat ce aduce spațiul respectiv.
Trinh T. Minh-ha nu construiește povești individuale. Se referă la un „eu” colectiv, apropiat de poezie, și invită spectatorul să intre în film. Ea face distincția între politic și politică și subliniază că modul în care camera se întoarce asupra celuilalt trebuie să includă și o întoarcere asupra de sine. Pentru ea, cinematograful nu este doar o experiență vizuală, ci una corporală, în care simțurile se suprapun. Regizoarea spune că și-a stabilit singură regulile și că, în ciuda libertății mai mari de care dispun documentariștii astăzi, responsabilitatea este mai mare, deoarece regulile le stabilește cel care face filmul.
