„The Last Goodbye” a fost prezentat ca Screening Special la 74-a ediție a Festivalului Internațional de Film din San Sebastián, conform Cineuropa. Regizorul Koldo Almandoz, cunoscut pentru lungmetrajele „Ghost Ship” și „The Deer” și pentru serialul „Mouths of Sky”, a intrat în domeniul comediei, dar nu într-un mod convențional.
Umorul filmului nu caută râsete zgomotoase, ci se bazează pe subtilitate, pe un cadru lent și pe accente ușoare. Pentru a aduce un zâmbet, Almandoz se bazează pe talentul actorului Iñigo Azpitarte, care interpretează Tomás, un om obișnuit, patetic, nu un erou romantic, ci un tip pe care l-ai întâlni la magazinul de bricolaj din cartier sau la standul de churros. Tomás deține un serviciu funerar secular, este tată divorțat ce își dorește să dovedească competența față de fiica sa, se îndrăgostește de o stagiară cu 25 de ani mai tânără și este urmărit de un boxer pensionat la care îi datorează bani, alături de doi bărbați musculoși.
Almandoz a construit ceea ce își descrie ca o „fabelă modernă”, un portret al unui om obișnuit, oarecum ridicol, prins în crize personale și profesionale, care se implică în mai multe probleme decât ar fi recomandat și trebuie să supraviețuiască într-un univers gri, neprietenos și decisiv neglamor. Empatia pe care o stârnește filmul este adesea aproape afectivă, iar umorul său este însoțit de o melancolie existențială care îl diferențiază de majoritatea titlurilor comerciale din gen.
În ceea ce privește compoziția vizuală, filmul prezintă scenarii inventive: o vânătoare de mașini în fundal în timp ce anti-eroiul traversă ecranul, iar secvența de deschidere are loc în mijlocul unui câmp de turbine eoliene. Aceste elemente de mise-en-scène contribuie la atingerea subiectelor serioase – visuri înfrânte, părinte conștient de vină, diviziuni generationale – printr-un personaj mai mult un dezastru ambulant decât un erou.
„The Last Goodbye” compară tonalitatea cu comedia italiană clasică, „The Apartment” de Billy Wilder, și cu cinematografia nordică a lui Aki Kaurismäki. Originalitatea și curajul filmului rezidă în melancolia existențială, dar și în riscul de a nu atrage publicul care caută povestiri epice, spectacol și râsete mari.
Filmului îi sunt atribuite producția de către companiile spaniole Garabi Films și Txintxua Films, iar temele sale, precum ageismul și moartea, sunt abordate cu umor și delicatețe.
