Potrivit MUBI Notebook, în memoriile „Varda par Agnès”, regizoarea franceză se descrie ca „une féministe de terrain plus qu’une discuteuse”, adică o feministă pe teren mai degrabă decât în teorie. Mai târziu în carte, ea descrie „feministele” care discută opera sa, sugerând că se afla în afara acestui grup. Cum se citește ea ca feministă din orice unghi rămâne neclar. Mulți ar găsi, de pildă, accentul pe corp și naștere ca fiind esențialist. Scurtmetrajul din 1975 „Réponse de femmes: Notre corps, notre sexe” se deschide cu întrebarea „Ce înseamnă să fii femeie?”, pictată pe sticlă și ținută de două femei. Comentariul în off răspunde: „A te naște femeie înseamnă a te naște cu organe genitale feminine”. Următoarea imagine arată o femeie blondă, adultă, goală, care spune: „A fi femeie înseamnă a locui un corp de femeie”. În fundal Varda cântă fără cuvinte „la la la” și „da da da”, ca și cum subiectul nu ar fi subiectul. Restul celor opt minute conțin multe femei nude, mulți copii și câteva tablouri cu bărbați care privesc femeile, nemulțumiți, dar nu centrali.
Tandrețea pare să fi fost subiectul principal al Agnès Varda, sau un derivat al principiului care o ghidează acum: Fii tandru. În interiorul acestuia, regizoarea revine la o trilogie constantă: creșterea copiilor este o muncă plină de bucurie înrădăcinată în corp; întreprinderea vieții este infinit mai ușoară dacă o femeie se asociază cu o altă femeie; singură, femeia este la mila unei lumi concepute de bărbați. „L’opéra-mouffe” din 1958 conține în cele șaptesprezece minute haotice mult din ceea ce traversează următorii 60 de ani de muncă. Este al treilea film al Varda și al doilea scurtmetraj, iar în „Varda par Agnès” ea scrie că a fost „primul film în care am simțit că practic cu adevărat frumoasa meserie de realizare a filmului”. Filmul se deschide cu imagini cu o femeie goală, aproape sigur Varda însăși, atunci însărcinată cu Rosalie Varda, fără confirmare oficială în generic. A avea femei goale pe ecran ca pe un lucru de la sine înțeles, la fel de comune ca florile tăiate pe masă, este o misiune pe care Varda și-a păstrat-o toată cariera. În cele din urmă intră partitura lui Georges Delerue, o doză antică de profesionalism.
Privirea de dragoste a Varda face filmele sale radical diferite de orice altceva din cohorta Nouvalului Val. Despre oamenii fără adăpost filmați în La Mouffe, porecla pentru rue Mouffetard, ea scrie că „toți – bătrânii, cel cu un singur ochi și cei fără adăpost – au fost odată bebeluși, nou-născuți adesea iubiți, ale căror burtice au fost sărutate și ale căror funduri au fost pudrate”. Corpul neagresat este poate cererea politicii sale, o afirmație în favoarea tandreței în spațiul fizic. Imaginea oamenilor zdrențăroși care privesc camera, în timp ce Varda stă cu burtă mare pe un scaun de pânză pe trotuar, transmite gândul la bebeluși. Ea intercalează suferința cu oamenii fericiți care fac cumpărături și cu un surrealism de grădiniță: o felie de lămâie în locul soarelui, o pasăre prinsă într-un pahar, o crenguță într-o vază. Tăietura de la burta însărcinată la un dovleac tăiat face un semn către ochiul tăiat al lui Buñuel. „Filmam”, scrie Varda, „gândindu-mă doar la aceste două teme: foști bebeluși și tripe”.
„Cléo from 5 to 7” din 1962, hitul de lansare și încă cel mai cunoscut film al Varda, arată o cântăreață pop, Corinne Marchand, care călătorește prin Paris așteptând un test medical. Prietena ei este Dorothée Blanck, aceeași femeie exuberantă și goală din „L’opéra-mouffe”. Aici este model nud care îi spune lui Cléo că trupul o face „fericită, nu mândră”. Distincția este centrală pentru Varda și explică trecerea ei în și în afara pozițiilor politice explicite. La fel cum vrea ca nuditatea să nu fie mare lucru, ea propune o viziune în care autonomia nu trebuie să devină condiția prealabilă a unei plângeri. Dorothée o ia pe Cléo la filme.
În 1972 Varda, însărcinată în luna a opta cu Mathieu, copilul ei cu Jacques Demy, merge cu prietena ei, actrița Delphine Seyrig, la Bobigny pentru a o susține pe Marie-Claire Chevalier, judecată pentru avort ilegal după o violare. Avocata Gisèle Halimi a apărat-o pe Chevalier, chemând-o pe Seyrig să depună mărturie. Chevalier a fost achitată și în 1975 avortul a fost legalizat. În 1976 Varda începe să lucreze la răspunsul la toate acestea, filmul care sintetizează douăzeci de ani de gândire: „One Sings, the Other Doesn’t” din 1977. Suzanne și Apple, Thérèse Liotard și Valérie Mairesse, rămân mai constante una față de cealaltă decât oricine altcineva. Suzanne își pierde soțul fotograf, care se sinucide, lăsând-o cu doi copii și unul pe drum. Apple, cântăreață, ajută la strângerea de bani pentru avortul Suzannei. Bărbații din film nu sunt nici demoni, nici salvatori. Grupul Orchids al Apple ajunge în cele din urmă la centrul de planificare familială unde lucrează Suzanne și interpretează o odă pentru femeile însărcinate numită „The Balloon Woman”.
