Pe 10 septembrie 2026, în contextul Veneția 2026, Stéphane Brizé prezintă în competiția celei de-a 83-a ediții a Festivalului de Film de la Veneția A Good Little Soldier, al 11-lea lungmetraj al său. Regizorul francez, care a concurat de trei ori pentru Leul de Aur și de două ori pentru Palme d'Or la Cannes, vorbește potrivit Cineuropa despre un film care examinează mecanismele opresiunii la muncă și servitutea voluntară la scară umană.
Brizé revine după The Measure of a Man, At War și Another World la tema opresiunii contemporane în mediul profesional. El spune că îl interesează atât brutalitatea sistemului liberal, cât și capacitatea psihicului uman de supunere. Sistemul, conștient de natura sa violentă, s-ar acoperi cu virtute pentru a-și vinde produsele și serviciile și pentru a atrage cei care știu să le vândă. Distanța dintre ecran și spectator oferă perspectiva necesară pentru a înțelege absurdul situației, un absurd care poate provoca și râsul, spune regizorul.
Spre deosebire de lucrările anterioare pe această temă, protagonistul este o femeie. Acțiunea se petrece într-o lume masculină, cea a capitalismului conceput, dezvoltat și organizat de bărbați, tendențial agresiv și nelimitat. Femeile care ajung în poziții de responsabilitate și putere în companii ar trebui să joace după regulile create și impuse de bărbați. În poveste, spectatorul descoperă convingerile zguduite ale managerului de resurse umane, contradicțiile, constrângerile, îndoielile și remușcările ei. Sub învelișul de executivă devotată cauzei companiei, Carla Moretti este mai ales o victimă a propriilor fragilități, îndoieli și lipsă de încredere în sine, pe care le-a ocolit adoptând discursul viril, dominator al forței.
Pentru a apropia lumea resurselor umane și a comunicării corporatiste, Brizé spune că se hrănește pragmatic cu ceea ce există deja și colectează mărturii directe de la femei și bărbați care au trăit situații similare. La Amali, compania din film, ca în multe companii, totul este o chestiune de responsabilitate individuală și nimeni nu este invitat să pună sub semnul întrebării modul de organizare a muncii. El evidențiază o manipulare prin care firma își vinde oportunist o imagine de virtute, o mască cinică pe care Carla o servește fără critică, adoptând limbajul responsabilității individuale. Confruntarea cu un nivel de violență pe care compania refuză să și-l asume pune în evidență alegerea dintre profitabilitate și virtute, unde legea pieței își impune regulile.
Tonul filmului oscilează între comedie usturătoare, descrierea mecanismelor psihologice din companie și drama personală a unui dilemă interioară. Ușurința cu care indecența este exprimată fără fard în sălile de ședințe face să râzi și poate părea farsă, dar regizorul insistă că nu există exagerare în ceea ce relatează. El consideră că cinismul sistemului a ajuns la un nivel atât de mare încât comedia reflectă probabil mai bine realitatea și că umorul este cea mai puternică armă de distrugere în masă pe care o cunoaște cinemaul.
