Sofia Coppola a apărut pe scena Royal Festival Hall în cadrul Screen Talk-ului găzduit de Edith Bowman la cea de-a 70-a ediție a BFI London Film Festival pentru a vorbi despre lansarea documentarului Making Marie Antoinette (2026). Filmul este asamblat din 80 de ore de material filmat pe platou de mama sa, Eleanor Coppola, decedată, pe parcursul a 20 de ani, și reprezintă pentru regizoare un demers de dragoste. Conform Sight and Sound, atmosfera întâlnirii a fost marcată de aprecierea publicului pentru Coppola, care a recunoscut că rareori revizitează propriile filme și că a văzut unele dintre clipurile proiectate în cadrul evenimentului pentru prima dată după mulți ani.
Regizoarea a descris ca fiind surreală conștientizarea faptului că are un corp de muncă despre care se vorbește public și că reacțiile emoționale ale spectatorilor o ating, deoarece motivul pentru care se face un film este conectarea cu oamenii. A subliniat că aprecierea și influența resimțită asupra generației următoare de cineaști o încurajează, chiar dacă uneori o surprinde.
Despre debutul de lungmetraj The Virgin Suicides (1999), Coppola a explicat că în tinerețe nu vedea filme în care lumea adolescentă să fie tratată cu respect și cu o fotografie adecvată. A amintit că tatăl său a realizat Rumble Fish (1983) cu intenția de a face un film de artă pentru adolescenți, un gest care a rămas pentru ea un reper. Romanul The Virgin Suicides de Jeffrey Eugenides i s-a părut apropiat prin jocul dintre fete și băieți și prin percepția fetelor de către băieți. A ales să încadreze cinematografia prin punctul de vedere al băieților observatori, o opțiune care a influențat ulterior modul în care gândește camera și care a devenit un punct de atenție constant în munca sa.
Pentru muzica din The Virgin Suicides, Coppola a spus că a descoperit EP-ul Premiers Symptômes al formației Air la Rough Trade din Londra în timp ce scria scenariul, ascultând CD-ul în magazin. Descoperirea a dus la contactarea duo-ului francez de electronică pentru compunerea coloanei sonore.
Al doilea lungmetraj, Lost in Translation (2003), inspirat de călătorii în afara Statelor Unite, a fost perceput inițial ca un proiect personal, chiar self-indulgent. Coppola credea că nimeni nu va fi interesat de portretul unei tinere privilegiate care își caută drumul în viață, în Tokyo. A constatat însă că, paradoxal, cu cât ceva este mai personal, cu atât devine mai universal pentru public.
Revenind la Making Marie Antoinette și implicit la Marie Antoinette (2006), regizoarea a spus că se simte satisfăcută că filmul s-a apropiat de viziunea inițială, chiar dacă niciodată nu atinge perfect imaginația. A menționat că fratele său i-a arătat Lisztomania (1975) de Ken Russell, un portret al lui Franz Liszt realizat într-o manieră pop, fără reguli, cu camere de paparazzi și cornuri de înghețată. De acolo a preluat ideea de a trata un film de epocă cu o atitudine pop, pentru a evita o lecție de istorie plictisitoare și pentru a-l face viu, chiar dacă a compensat poate excesiv.
