„Les Portes de la nuit“ a fost citat de Paris-Matin la 5 decembrie 1946 ca marcând sfârșitul echipei productive Prévert-Carné. Conform Senses of Cinema, filmul din 1946 închide un capitol deschis de alianța dintre regizorul Marcel Carné și poetul scenarist Jacques Prévert, care până atunci semnase Le Quai des brumes din 1938, Le jour se lève din 1939, Les Visiteurs du soir din 1942 și, în special, epopeea istorică Les Enfants du Paradis din 1945. Toate fuseseră primite cu aplauze de critică și aveau rezultate bune la încasări.
Stilul celor doi este asociat cu Realismul poetic, curent care în anii 1930 a reunit în Franța nume precum Jean Renoir, Julien Duvivier și Jean Grémillon alături de Carné. Filmele acestui curent cultivau un realism stilizat, realizat în studio, cu accente poetice și o tonalitate melancolică, fatalistă, concentrată pe clasele de jos, dar aspirând la sensuri generale despre existență.
Les Portes de la nuit este prima producție Carné-Prévert finalizată după eliberarea Franței. Proiectul a pornit ca un comeback pentru Jean Gabin și Marlene Dietrich, aduși de Prévert după premiera unui balet intitulat Le Rendez-Vous. Dietrich s-a retras din cauza temerilor legate de receptarea publicului francez de după război, iar Gabin a renunțat și el. Fără vedete, Carné și Prévert au ales un cuplu tânăr necunoscut: Nathalie Nattier în rolul Malou și Yves Montand, în al doilea film, în rolul Diego. Carné a urmărit un control strict al mise-en-scène-ului. Împreună cu scenograful Alexandre Trauner a reconstruit, pe trei platouri, stația de metrou Barbès-Rochechouart din arondismentul 18 și cartierul înconjurător, cu un canal construit special. Bugetul, între 200 și 250 de milioane de franci, a fost cel mai mare pentru un film francez până atunci.
Povestea se întinde de la noapte la dimineață. Diego, fost luptător în Rezistență, ajunge la apartamentul prietenului Raymond pentru a-i spune soției că acesta a fost executat în război. Apare Raymond însuși, supraviețuitor al închisorii, acum pe calea ferată. Cei trei merg la cină unde cerșetorul Destiny, interpretat de Jean Vilar, îi anunță că în noaptea aceea va întâlni cea mai frumoasă femeie din lume. Malou, soția unui industrial bogat, Georges, interpretat de Pierre Brasseur, părăsește masa și hoinărește prin străzi. Îl întâlnește pe Diego în curtea de fier vechi a tatălui ei, fostul colaborator Sénéchal. Cei doi descoperă coincidențe care sugerează o fatalitate. Intervenția fratelui mai mic al Malou, Guy, interpretat de Serge Reggiani, un colaborator care fuge de anchetă, declanșează finalul: Guy se sinucide în fața unui tren de marfă, Georges o împușcă pe Malou de patru ori în spate, iar Diego pleacă spre stația de metrou.
Receptarea a fost rece. Imediat după război, Franța voia filme despre lupta împotriva naziștilor și nu era pregătită pentru o poveste care aducea în discuție colaborarea, informarea și profitul din asocierea cu ocupantul. Carné era privit cu suspiciune pentru filmele realizate sub Vichy, iar costul mare părea o risipă într-o perioadă de lipsuri. În plus, distanța dintre real și poetic devenise prea mare. Filmările în locație se răspândeau, actorii amatori apăreau pe ecrane, iar neorealismul italian începea să atragă atenția. Reconstrucția unui cartier sărac pentru cadre spectaculoase părea pompoasă și condescendentă. Montand și Nattier erau prea tineri pentru roluri și apăreau ca niște planuri goale, iar simbolurile păreau impuse.
Carné a mai realizat peste unsprezece filme în următoarele trei decenii, dar nu a mai fost apreciat critic ca înainte. Prévert a renunțat temporar la scenarii. Singura contribuție culturală durabilă a filmului rămâne piesa lui Joseph Kosma pe versuri de Prévert, „Les Feuilles Mortes“, cunoscută ca „Autumn Leaves“. Melodia străbate filmul, iar în 1949 a fost un succes de milioane pentru Montand, care în peliculă fredonează doar un fragment.
