Potrivit Senses of Cinema, eseul „Acousmatic Retention in Anne-Marie Miéville’s Le Livre de Marie” examinează scurtmetrajul din 1985 al regizoarei Anne-Marie Miéville prin raportul dintre sunet și imagine. Filmul se anunță acustic: pe un ecran negru apare genericul de deschidere însoțit de zgomotul valurilor, de păsări și alte viețuitoare, iar prima imagine este dezorientantă. Camera este plasată în interior, privind spre un balcon a cărui balustradă bifurcă cadrul și marchează un punct de vedere. Apa se mișcă mai lent decât sugerează designul sonor, iar orizontul este comprimat sub un lanț muntos, cu un joc al profunzimii care pare să interzică intrarea privitorului.
Discontinuitatea dintre sunet și imagine traversează întregul film. Imaginile sunt prezentate secundar, ca fiind incomplete fără ghidajul sonor. Povestea este construită în jurul confruntării unei fete tinere cu divorțul iminent al părinților: pierderea inocenței, întrebarea despre origini și retragerea în artă și imaginație converg în jurul fracturii traumatice. Voice-over-ul de deschidere este o dispută rece între tată, interpretat de Bruno Cremer, și mamă, interpretată de Aurore Clémont, despre cauza separării. Imaginile cu notă picturală alternează exterioarele casei, peisajele și interiorul cu flori și un platou cu fructe. Când cuplul apare în sfârșit în casă, pista vocală refuză să se sincronizeze cu mișcarea buzelor, iar gesturile par străine de dialogul off-screen. Camera rămâne statică, poziționată astfel încât balconul din început să rămână recognoscibil.
Autorele eseului vorbesc despre un refuz al încorporării pentru aceste voci acousmatice, lipsite de origine vizibilă. Ele preced apariția personajelor și conferă un statut excepțional, în relație cu protagonista Marie, interpretată de Rebecca Hampton. Marie recită Baudelaire, dansează pe „Mahler’s Ninth Symphony” și oferă disertații despre aparatul optic uman folosind un măr tăiat și o nucă. După ce vocile devin încorporate în părinți, filmul taie pe negru și o arată pe Marie la masa din bucătărie. Vocile revin din afara cadrului, iar ochii ei indică locațiile mamei și tatălui. Mama vorbește despre dorința de claritate vizuală, în timp ce camera rămâne pe Marie înainte de a tăia spre tatăl care poartă inadecvat ochelari de soare. Marie vorbește pentru prima dată acousmatic, adresându-se tatălui despre starea ochilor.
Repetarea schimburilor acousmatice invită la reconsiderarea scenei de deschidere ca posibilă memorie ecran, o reimaginare fictivă a evenimentului traumatic din perspectiva Mariei. Explicația ar oferi un cadru naratologic pentru lipsa punctului de vedere și dificultatea de a încorpora vocile. Expoziția Mariei cu mărul-nucă transformat în ochi este citită ca o încercare de a reprezenta ruptura lumii și de a obține claritate vizuală. Mărul este asociat explicit cu un bebeluș în uter și cu o operație de extracție, iar protagonista se înțelege pe sine ca sursă a nefericirii părinților.
Ultimul cuvânt auzit la închiderea scenei din bucătărie este „Silence”, o altă enunțare acousmatică. După o nouă tăiere pe negru, Marie este în dormitor și recită din „Condemned Women: Delphine and Hippolyta” din Les Fleurs du mal, secțiunea despre pierderea inocenței. Mama intră să-i spună despre separare, iar Marie răspunde cu evitare. Spectatorul este cu un pas înaintea Mariei, dar rămâne figurat în urmă, dezechilibrat față de acțiunea și stările psihologice ale personajului.
Două secvențe accentuează deconectarea dintre vedere și auz în reconstrucția scenei primare. În cadă, Marie cere mamei să-i povestească despre când era mică, iar mama alude la ineficiența privirii înapoi. Mai târziu, tatăl îi cere Mariei să recupereze un disc Mahler. Acasă singură, Marie execută o secvență pasională și baletică al cărei climax seamănă cu un act de naștere, mișcându-se pe ritmul lui Mahler de la living spre balcon și înapoi. Vocea parentală fragilă și dominantă este subvertită nu de transparența vizibilului, ci de sincronizarea coregrafiată a corpului cu muzica diegetică.
