Potrivit RogerEbert.com, Facets Chicago, fostul Facets Cinematheque, a găzduit un weekend de retrospectivă dedicată lui Bruce LaBruce, intitulată „The Revolution Is My Boyfriend: The Films of Bruce LaBruce“. Evenimentul a fost curatoriat de Raphael Jose Martinez, cofondator al Optical Noise, și a presupus cinci ani de muncă, negocieri și reprogramări. Regizorul a venit din Canada pentru trei sesiuni de întrebări și răspunsuri și pentru alte discuții în oraș, iar în cele trei zile au fost proiectate zece filme din filmografia sa.
LaBruce este prezentat ca o figură centrală a queercore-ului, cu peste treizeci de ani de activitate și mai mult de o duzină de lungmetraje realizate în și în afara scenei porno pentru adulți. A început în pornografia gay pe ambele părți ale camerei și a contribuit la mișcarea queercore din Canada prin fanzinul J.D.s, creat împreună cu G.B. Jones. Ideile sale sunt descrise ca fiind de stânga, anarhiste, anti-coloniale și punk. Scout Tafoya este citat spunând că Bruce este „one of the most fearless filmmakers alive“.
Publicul din Lincoln Park a fost format în mare parte din punkeri și queer din Chicago, cu prezența unor grupuri locale de leather și fetish și a unui colectiv de pornografie butch dyke care vindea un fanzin fizic. A urmări un film al lui LaBruce, și mai ales mai multe în aceeași zi, înseamnă expunerea la experiențele altora. Tabuurile abordate includ incestul, sexul de grup, fistingul și force-femmingul. Primul lungmetraj, „No Skin Off My Ass“, îl urmărește pe un coafor, interpretat de LaBruce, care se îndrăgostește de un skinhead, Klaus von Brücker, partenerul său la acea vreme, cu scene de sex nesimulat și o perforare improvizată a mamelonului cu o agrafă de siguranță. „The Visitor“ din 2024 explorează diverse kink-uri în detaliu, de la incest în familie la suspensie și race play. „Gerontophilia“ din 2013 folosește aparențele comediei romantice indie pentru a explora un fetiș pentru bunici. „Hustler White“ tratează scena hustlerilor gay din Los Angeles-ul anilor 1990, iar „Otto, or Up With Dead People“ prezintă un zombie.
Mesajele politice devin mai vizibile în timp, cu texte precum „Make (Revolutionary) Love Not (Imperialist) War“ afișate subliminal peste scene de sex în „The Raspberry Reich“ și „The Visitor“. Mai multe filme fac referire la Baader-Meinhof Group, iar opusul din 2004 „The Raspberry Reich“ se inspiră direct din acesta. Stilul de montaj este descris ca frenetic, aproape schizofrenic, cu efecte de stroboscop asemănătoare cu „Enter the Void“. Sub vulgaritatea deliberată, textele și expunerile, există o dulceață și o grijă pentru personaje, fără răufăcători, doar aliați temporar neconvertiți. „Hustler White“, preferatul autorului, tratează munca hustlerilor, inclusiv pe Montgomery Ward interpretat de sex worker-ul Tony Ward, cu romantismul unui film Preston Sturges.
Filmografia este marcată de omagii la cinema-ul clasic. „No Skin Off My Ass“ este o odă adusă lui „That Cold Day in the Park“ de Robert Altman și preia imagini din secvența de deschidere. „Super 8 1/2“ este răspunsul autoreflexiv la succesul cult al predecesorului. „The Misandrists“ joacă cu „The Beguiled“, în versiunea Sofiei Coppola, iar „The Visitor“ este o preluare explicită a lui „Teorema“ de Pasolini. LaBruce a povestit că o secvență de cincisprezece minute cu un personaj care se masturbează în fața unui mural cu Che Guevara a dus la un proces de un milion de dolari din partea lui Alberto Korda, autorul fotografiei celebre. Producțiile recente au fost realizate în Canada și în Germania, iar experiența de trei zile s-a încheiat cu o comunitate de punks de arthouse care sărbătoreau una dintre figurile centrale ale mișcării.
