Brad Bird revine cu al cincilea lungmetraj animat, „Ray Gunn”, o producție Netflix care își propune un noir retro-futurist, potrivit Variety. Recenzia publicată pe 10 octombrie notează că filmul împrumută liber din „Who Framed Roger Rabbit?”, „Blade Runner” și „KPop Demon Hunters” și că, deși impresionează tehnic, rămâne insuficient la capitolul râs și emoție.
Universul construit de regizor este punctul central al experienței. Acțiunea se desfășoară într-o metropolă imaginară, Metropia, concepută ca un secol XXI imposibil, visat în 1939. Peisajul alternează între zgârie-nori Art Deco, cluburi de tip Old Hollywood și camere de închiriat kitsch, toate redate în nuanțe de roșu, liliac și burgund. Vehiculele sunt futuriste, dar păstrează curbele luxoase ale automobilelor de dinainte de Al Doilea Război Mondial. Filmul se situează în zona sci-fi noir, fiind mai luminos și mai puțin ploios decât „Blade Runner”, cu un ton de caper pentru public larg, cu clasificare PG.
Misterul urmărește mai multe crime legate de o starletă de tip femme fatale. Ray, un detectiv particular cu vorbă dulce, este vocea lui Sam Rockwell. El lucrează împreună cu partenerul său Eye-Ra, un ciclop extraterestru interpretat de Tom Waits, într-un birou de investigații discrete care este treptat golit de agenții de recuperare. Colaborarea dintre oameni și extratereștri este descurajată în acest univers, iar legile de separare sunt explicite: Eye-Ra este exclus din spitalele umane, iar extratereștrii pot intra în anumite cluburi doar ca personal de serviciu.
Povestea pornește când Ray este angajat de Arnold, interpretat de Bobby Cannavale, al patrulea soț al megastarului pop Venus Nova, vocea lui Scarlett Johansson, pentru a o spiona. Motivațiile nu sunt cele declarate, iar după o serie de morți și un scandal la pragul lansării unui nou album, Ray ajunge să o supravegheze în timp ce își continuă propriile cercetări. Venus este prezentată nu ca o sirenă hollywoodiană, ci ca o artistă electropop în stil Dua Lipa, cu păr Veronica Lake și siluetă de viespe. Cântecele originale sunt semnate de câștigătoarea Grammy Kimbra, în timp ce partitura, semnată de Michael Giacchino, este descrisă ca fiind foarte activă și de factură brassy.
Variety remarcă că dinamica cea mai interesantă rămâne cea dintre Ray și Eye-Ra, singura relație cu greutate emoțională din film. Protagonistul, deși exprimat cu șiretenie de Rockwell, are înfățișarea unui prinț Disney, fără asprimea unui Bogart, ceea ce împiedică atașamentul. Recenzia subliniază că „Ray Gunn” are energie și inventivitate vizuală și sonoră, dar nu reușește să fie la fel de amuzant pe cât ar trebui, iar personajelor le lipsesc textura și sufletul.
În ansamblu, publicația apreciază măiestria tehnică și construcția lumii, dar consideră că filmul are mai multă energie decât farmec, o constatare surprinzătoare pentru un autor al cărui trecut în animație a fost marcat de umor adult și mize personale atent construite.
